CULEGERE DESPRE RUGĂCIUNEA LUI IISUS
Lucrarea minţii
PARTEA I
DESPRE RUGĂCIUNEA OMULUI CARE S-A ÎNSINGURAT ÎN CĂMARA INIMII SALE,
ÎNVĂŢÂNDU-SE ŞI RUGÂNDU-SE ÎN TAINĂ
Cuvânt înainte
Printre dvs. se află mulţi, care nu ştiu în ce anume stă lucrarea cea lăuntrică a omului cugetător de
Dumnezeu precum nu înţeleg nici ce este cugetarea de Dumnezeu. Aceştia nu ştiu nimic despre
rugăciunea ce se face cu mintea, socotind că se cuvine să ne rugăm numai cu acele rugăciuni care se
află scrise în cărţile bisericeşti. Cât despre tainica vorbire pe care o săvârşeşte omul cu Dumnezeu
în adâncul inimii sale şi despre foloasele care decurg dintr-însa, aceştia, câtuşi de puţin nu le cunosc
şi nici n-au gustat această dulceaţă duhovnicească. Precum este un orb din naştere care doar aude
despre lumina soarelui, dar nu ştie ce anume este această lumină, asemenea sunt şi cei care numai
aud despre învăţăturile cele cugetătoare de Dumnezeu şi despre rugăciune, dar de înţeles nu le
înţeleg. Din pricina grosimii simţirii lor, ei se lipsesc de multe bunătăţi duhovniceşti şi rămân în
urmă pe calea acestor fapte bune, care duc spre o stare desăvârşită, bineplăcută lui Dumnezeu. De
aceea, spre îndrumarea celor simpli, înfăţişăm aici câteva lămuriri despre învăţătura lăuntrică şi
despre rugăciunea cea cugetătoare de Dumnezeu, pentru ca doritorul unor asemenea lucruri să
înceapă, cu ajutorul Celui Prea Înalt, să le înveţe, fie câtuşi de puţin.
5
Învăţătura duhovnicească a omului celui dinlăuntru începe cu următoarele cuvinte ale lui Hristos:
"Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi închizând uşa ta, roagă-te Tatălui tău Celui într-ascuns"
(Mat. VI, 6).
CAPITOLUL I
DESPRE ÎNDOITUL ÎNŢELES AL OMULUI, AL ÎNVĂŢĂTURII, AL RUGĂCIUNII ŞI AL
CĂMĂRII
Omul este o doime: cel din afară şi cel lăuntric, al trupului şi al duhului. Cel din afară este văzut,
trupesc, iar cel lăuntric este nevăzut, duhovnicesc sau potrivit cuvântului Apostolului Petru: "omul
cel ascuns al inimii, întru nestricăcioasă podoabă a duhului blând şi liniştit" (I Petru 3, 4). şi Sfântul
Pavel lămureşte îndoita fire omenească, spunând: "cu toate că omul nostru cel dinafară se strică,
omul nostru cel dinlăuntru se înnoieşte zi de zi" (II Cor. 4,16). Aici Apostolul vorbeşte lămurit
despre omul cel dinafară şi cel dinlăuntru. Astfel, omul cel dinafară se întocmeşte din mai multe
mădulare, pe câtă vreme cel lăuntric ajunge la desăvârşire prin minte, prin luarea aminte la sine,
prin frica lui Dumnezeu şi prin darul Domnului. Faptele omului cel dinafară sunt văzute, iar cele ale
celui dinlăuntru rămân nevăzute; potrivit Psalmistului: "o prăpastie este lăuntrul şi inima omului!"
(Psalm 63, 7). Tot astfel vorbeşte şi Apostolul: "cine dintre oameni ştie ale omului, fără numai
duhul omului care este întru el?" (I Cor. 2,11). Singur doară Cela ce ispiteşte inima şi rărunchii,
cunoaşte toate tainele omului lăuntric.
De aceea şi învăţătura este o doime; cea dinafară şi cea lăuntrică întru cugetarea de Dumnezeu; de
afară în înfloriturile meşteşugului vorbirii, dinlăuntru în rugăciuni; dinafară în minte ascuţită,
dinlăuntru în focul duhului, de afară în lucrări iscusite ale frumuseţii, dinlăuntru în privirea celor
nevăzute; de afară cunoştinţa care îngâmfă (I Cor. 8, 1), pe cînd dinlăuntru cea care se smereşte;
într-adevăr, cunoştinţa cea dinafară este iscoditoare, vrând să afle toate, pe când cea lăuntrică ia
aminte de sine şi nimic altceva nu doreşte, decât să-L cunoască pe Dumnezeu, Căruia poate să-I
spună ca David: "ţie inima mea pururea ţi-a vorbit; pentru Tine căuta-tu-te-a faţa mea; faţa Ta,
Doamne neîncetat o caut" {Psalm 26, 13). şi apoi: "precum cerboaica doreşte apa izvoarelor, tot aşa
Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!" (Psalm 41,1).
Rugăciunea de asemenea este o doime - dinafară şi lăuntrică; cea care se face la arătare şi cea care
se face în taină; cea care se săvârşeşte în adunare şi cea care se rosteşte în singurătate; rugăciunea
făcută ca o îndatorire şi rugăciunea săvârşită de bunăvoie. Cea care este îndeplinită ca o rânduială şi
se va face în chip văzut, după tipicul bisericesc, rugăciunea cea obştească îşi are timpurile ei:
miezonoptica, utrenia, ceasurile, liturghia, vecernia şi pavecerniţa, rugăciuni la care oamenii sunt
chemaţi de sunetul clopotelor, fiindcă ei trebuie să le ducă în fiecare zi Împăratului Ceresc, ca pe o
cuvenită danie. Pe când rugăciunea care se face în taină, de bunăvoie, se săvârşeşte uneori fără să
aibe nevoie de o vreme anumită, ci după voia fecăruia, fără nici un fel de chemare, ci numai din
6
imboldul duhului însuşi. Cea dintâi, adică rugăciunea bisericească, cuprinde un anumit număr de
psalmi, de tropare, de canoane şi de alte cântări şi de lucrări preoţeşti, pe când cealaltă (cea tainică,
cea de bunăvoie), aşa cum nu ţine seamă de o vreme anumită, tot aşa nu-şi hotărăşte nici numărul
rugăciunilor, ci fiecare se roagă atât cât vrea, uneori mai puţin, alteori mai mult. Cea dintâi este
rostită în auzul tuturor, cu gura şi cu glas tare, pe câtă vreme ceade a doua se săvârşeşte numai cu
mintea. Întâia se rosteşte în picioare, iar cea de a doua nu numai stând sau mergând, ci chiar
odihnindu-te în pat; - într-un cuvînt: întotdeauna, oricînd ţi s-ar întîmpla să ridici mintea către
Dumnezeu. Întâia, cea obştească, se săvârşeşte în templul Domnului, în biserică, sau, în anumite
împrejurări, într-o casă oarecare, în care se adună mai mulţi credincioşi, pe când cea de a doua, cea
însingurată, se săvârşeşte într-o încăpere încuiată, potrivit cuvîntului Domnului: "când te rogi, intră
în cămara ta şi, închizând uşa ta, roagă-te Tatălui tău Celui într-ascuns" (Mat. 6, 6).
Tot astfel cămara este şi ea o doime; una din afară şi alta lăuntrică, materială şi duhovnicească; cea
materială este lucrată din lemn sau din piatră, iar cea duhovnicească este inima sau mintea; sau,
după cuvintele Sfântului Teofilact gândul cel tainic. Acestea sunt unul şi acelaşi lucru (Coment. la
Matei, cap. 6). De aceea, cămara cea materială stă într-un singur loc, pe când cea duhovnicească
este pretutindeai purtată împreună cu omul; oriunde s-ar afla omul, se află cu el şi inima lui
întotdeauna, iar înlăuntrul inimii sale el se poate încuia cu mintea, adunându-şi gândurile şi se poate
ruga lui Dumnezeu în taină - fie aflându-se în mijlocul oamenilor, fie chiar stând de vorbă cu ei.
Rugăciunea lăuntrică, când se întîmplă ca cineva, în vreme ce se află în mijlocul oamenilor, să fie
mişcat de Duhul spre săvârşirea ei, nu are nevoie nici dc gură, nici de slovă tipărită, nu se foloseşte
de mişcarea limbii, nici de glasul gâtlejului (deşi aceasta se întîmplă uneori şi în singurătate), ci
doar numai de ridicarea mâinii spre Dumnezeu şi de adâncirea omului în sine însuşi, lucrare ce se
poate împlini în orice loc.
Cămara materială, a omului ce se linişteşte într-însa, închide o singură fiinţă, pe când cea lăuntrică,
cea duhovnicească, îi face loc şi lui Dumnezeu şi întregii împărăţii Cereşti, potrivit cuvintelor
evanghelice ale lui Hristos însuşi: "Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru" (Luca 17, 21).
Acest text este astfel lămurit în cuvintele Sf. Macarie Egipteanul: "inima este un prea mic vas, dar
într-însa sunt îngerii, este viaţa şi împărăţia, într-însa sunt cereştile cetăţi, într-însa sunt toate
comorile harului".
În încăperea lăuntrică, în cămara inimii, omul trebuie mai des să se închidă, decât între pereţii cei
văzuţi şi, adunându-şi acolo toate gândurile, să-şi înfăţişeze mintea înaintea lui Dumnezeu, să se
roage Lui în taină, cu toată căldura duhului şi cu credinţă vie, iar odată cu acestea, să se înveţe întru
cugetarea de Dumnezeu, pentru ca astfel să poată creşte până la statura bărbatului desăvârşit.
CAPITOLUL II
DESPRE RUGĂCIUNEA CARE ÎL ÎNCĂLZEŞTE PE OM ŞI ÎL UNEŞTE CU DUMNEZEU ÎN
DRAGOSTE
7
Înainte de toate trebuie să se ştie că orice creştin - dar mai ales o faţă duhovnicească- trebuie, după
datoria chemării sale, să se îngrijească prin orice mijloc şi întotdeauna, să se unească cu Dumnezeu
Ziditorul, Cel plin de dragoste; Făcătorul de bine, şi cel mai mare Bun al său, de care şi pentru care
a fost zidit, căci sufletul făcut de Dumnezeu, nimic altceva nu se cuvine să aibă în miezul cugetului
său, adică în ţelul său cel din urmă, decât pe Dumnezeu Însuşi, de la care şi-a primit el viaţa şi firea
şi pentru care de-a pururi trebuie să trăiască, fiindcă tot ce se vede pe pământ, tot ce este îndrăgit şi
dorit de oameni: bogăţia, slava, soţia, copiii - într-un cuvânt, toate cele frumoase, dulci şi iubite în
lumea aceasta, nu sunt proprii duhului, ci numai trupului şi, fiind arătări vremelnice, repede vor
trece ca o umbră. Pe câtă vreme duhul, ca unul ce după a sa fire este veşnic, îşi poate găsi o pace
veşnică numai într-unul Veşnic Dumnezeu, ca întru bunul cel mai înalt al său, mai frumos decît
frumuseţile, mai dulce şi mai iubit decât toate cele dulci şi iubite, întocmai ca în locul firesc, de
unde a purces şi unde iarăşi trebuie să se întoarcă. Căci precum trupul; venind din pământ, în
pământ iarăşi se întoarce, tot aşa şi duhul, venind de la Dumnezeu, la Dumnezeu se întoarce şi întru
El petrece, fiindcă tocmai de aceea a şi fost creat de Dumnezeu, ca de-a pururi să petreacă în
Dumnezeu. şi noi de aceea, în această vremelnică viaţă, cu sârguinţă trebuie să căutăm unirea cu
Dumnezeu, ca să ne învrednicim să fim cu El şi acum şi în viaţa viitoare, în veci.
Dar nimeni nu poate să ne unească cu El decât numai prin dragostea care izvorând din inimă, îşi
merge drumul ei până la capăt. Căci şi femeia păcătoasă din Evanghelie, tocmai de aceea a şi primit
de la Domnul atâta covârşitoare milă spre iertarea păcatelor şi unire neclintită cu El "pentru că mult
a iubit" (Luca 7, 47). El îi iubeşte pe cei ce-L iubesc, se alipeşte de cei ce se alipesc de El, stă de
faţă înaintea celor ce-L caută şi revarsă îmbelşugată dulceaţă asupra celor dornici a se desfăta de
dragostea Lui.
Pentru ca omul să poată trezi în inima sa atâta dragoste spre a se uni cu Domnul în nedespărţita
unire a dragostei, omul are nevoie să împlinească lucrarea rugăciunii cât mai adeseori, ridicându-şi
mereu mintea la Dumnezeu. Căci aşa cum o flacără se măreşte pe măsură ce mai adesea punem
lemne pe foc, tot aşa şi rugăciunea ce des se săvârşeşte cu adâncirea minţii în Dumnezeu, trezeşte în
inimă dumnezeiască dragoste care înflăcărându-se, va înfierbânta omul lăuntric în întregime, îl va
lumina şi-l va învăţa. Ea îi va arăta tot ce îi este necunoscut şi tainic în adâncul înţelepciunii şi-l va
face asemenea unui înflăcărat serafim de foc, neîncetat stând cu duhul în faţa lui Dumnezeu, privind
la El cu mintea şi astfel sorbind o negrăită dulceaţă dumnezeiască.
CAPITOLUL III
RUGĂCIUNEA ROSTITĂ CU GURA, DAR FĂRĂ LUAREA AMINTE A MINŢII, ESTE
ZADARNICĂ
Ar fi nimerit să amintim aici câteva texte apostolice despre rugăciunea cea făcută cu duhul şi cu
mintea, ce nu sunt aşa de lămurit înţelese, iar prin aceasta să punem început bun în adâncirea acestei
învăţături.
8
În Epistola către Efeseni, Sf. Apostol Pavel ne sfătuieşte să ne rugăm cu duhul: "faceţi în toată
vremea - spune el - întru Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri" (Efes. 6,18). Acelaşi Apostol în
Epistola I către Corinteni spune: "duhul mi-e în rugăciune, dar mintea mea este neroditoare" (I
Cor.14,14).
Însă cum se întîmplă oare, că omul se roagă cu duhul, dar mintea lui rămâne neroditoare?
Cuvântul "duh" este înţeles în Sfânta Scriptură în felurite chipuri. Uneori el se întrebuinţează în
locul respirării, alteori în locul sufletului sau chiar în locul unei dorinţi oarecare, sau al unui alt gând
de început bun sau rău, precum, de asemenea, în locul vreunei virtuţi sau al vreunui viciu, cum sunt:
duhul smereniei, duhul dragostei, duhul milosârdiei şi cele potrivnice lor: duhul mîndriei, duhul
urii, duhul iubirii de arginţi şi altele. Alteori, iarăşi cuvântul "duh" este pus în locul vreunui dar
oarecare al Sfântului Duh, ca de pildă: duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul vederii şi altele.
Iar uneori, chiar în locul minţii, precum stă scris la acelaşi Apostol: "să vă primeniţi - zice el - în
duhul cugetului vostru" (Efes. 4, 23).
Sfătuindu-i pe efeseni să se roage cu duhul, în locul duhului apostolul pune însăşi mintea pe care
omul ce se roagă trebuie s-o îndrepte către Dumnezeu.
Scriindu-le însă corintenilor, când le vorbeşte de duhul celor ce se roagă şi de mintea ce rămâne
neroditoare - în acest loc el pune cuvântul "duh" în locul glasului şi al răsuflării omului, ca şi cum ar
spune către ei: ce folos aveţi voi, corintenilor, dacă vă rugaţi numai cu glasul răsuflării voastre, iar
mintea nu vă ia aminte la rugăciune, ci îşi închipuie felurite lucruri? Ce folos aveţi dacă vorbiţi
multe cu limba, iar cu mintea nu luaţi aminte la cele ce grăiţi? Chiar dacă ai rosti mii de cuvinte cu
limba, ce folos vei trage, o, omule! şi dacăvei cânta din toată puterea gâtlejului, atât cât îţi va
îngădui răsuflarea, iar mintea nu va sta înaintea lui Dumnezeu şi nu-L va vedea, ci gândurile ei
altundeva o vor abate? O asemenea rugăciune nu-ţi va fi de nici un folos, nici de Dumnezeu nu va fi
auzită şi va rămâne neroditoare. Prea bine a judecat Sf. Ciprian, când a spus: "cum vrei oare să fii
auzit de Dumnezeu, când tu nu te auzi nici pe tine însuţi? Vrei ca Domnul să-şi aducă aminte de tine
când te rogi, dar tu nu-ţi aduci aminte nici de fiinţa ta însăţi?" Apostolul ne aduce drept pildă
corintenilor şi totodată şi nouă tuturor, când spune: "mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu
mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea" (I Cor.,14,15). Când mă rog deci cu limba şi
cu glasul, vrea să le spună el acestora, care iese din răsuflarea mea, atunci neapărat trebuie să mă
rog şi cu mintea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu