Data trecută v-am spus că esenţa pregătirii pentru spovedanie şi împărtăşire stă în străpungerea pentru păcate însoţită de hotărârea neclintită de a nu-L mai jigni [rani] prin ele pe Domnul; şi că atunci când se va întâmpla asta, spovedania noastră va fi lucrătoare şi Sfânta Impărtăşanie mântuitoare. Acum vă voi vorbi mai desluşit despre aceste două aşezări sufleteşti, pentru a vedea dacă în noi ele sunt chiar aşa cum trebuie să fie şi pentru a primi prin asta încredinţare de nădejde că pregătirea noastră, spovedania şi Sfânta Impărtăşanie vor aduce, în cele din urmă, roadă lor mântuitoare.
Străpungerea pentru păcate nu e un simţământ simplu, ci e alcătuit din alte câteva. La temeiul ei stă simţământul neplăcut care vine din conştientizarea faptului că, dedându-ne păcatului, am căzut într-o stare foarte proastă. Acest simţământ îşi schimbă apoi înfăţişarea, după latura păcatului spre care işi întoarce luarea-aminte păcătosul care se pocăieşte. Când el, pornind de la acest simţământ, se întoarce spre sine însuşi, se supără pe sine şi pe voia sa cea rea: „De ce m-am supus aplecării păcătoase şi de ce m-am înclinat în faţa insuflării de sminteală, în vreme ce puteam să ţin piept şi să abat nenorocirea de la mine?“ Când se va întoarce spre păcatul în sine nu va mai vedea în păcat amăgirea sub care acesta e ascuns atunci când omul cade în el, ci-l va vedea slut şi cumplit, şi va începe să se dezguste de el şi să fugă de el. Când se va întoarce spre ceilalţi oameni – mădulare ale Bisericii, se va ruşina de faptul că, nefiind îngreuiat cu nimic faţă de ceilalţi, s-a ruşinat în aşa chip cu fapte netrebnice. Când se va întoarce spre Dumnezeu, fie că se va căina, se va tângui şi se va întrista pentru că L-a jignit [ranit] cu păcatele sale pe Dumnezeu, Cel atât de milostiv faţă de el, fie că se va umple de temere pentru soarta sa vremelnică şi veşnică la gândul dreptei judecăţi care îi pedepseşte pe păcătoşi, uneori într-un chip atât de învederat. Păcătosul care şi-a mărturisit cu sinceritate păcatele şi s-a osândit pe sine pentru ele va trece, după ce a intrat în sine însuşi, de la unul din aceste simţăminte la altul şi va statornici în inima sa plâns şi tânguire pentru păcate asemenea plângerii lui Ieremia pe ruinele Ierusalimului sau a iudeilor la râul Babilonului.
Supărarea pe sine, dezgustul de păcat, ruşinea, temerea, întristarea cea după Dumnezeu şi căinarea de sine înaintea Lui se aseamănă, în lucrarea pocăinţei şi spălării de sine prin lacrimile străpungerii, cu feluritele mijloace întrebuinţate în viaţa cea de toate zilele atunci când se spală albiturile murdare – şi la lucrătorul cu conştiinţă bună ele degrabă ajung la măsura cuvenită şi îşi împlinesc lucrarea în inima lui. Trebuie să ştiţi, totuşi, că nu toate aceste simţăminte au acelaşi preţ: îndurerarea pentru păcate de teama chinurilor veşnice, de ruşinea faţă de ceilalţi, de scârboşenia păcatului, cu necaz pe voia proprie, este o îndurerare de mic preţ – nedesăvârşită; iar îndurerarea pentru păcate din pricină că prin ele L-am jignit [ranit] pe Atotbunul nostru Domn este îndurerare de mare preţ – îndurerarea cea desăvârşită. Sfântul Apostol o numeşte „întristare după Dumnezeu” şi spune că ea lucrează în noi pocăinţă fără părere de rău, altfel spus hotărâre nestrămutată de a nu mai păcătui (v. II Cor. 7, 10). Tocmai la această întristare trebuie să ne ridicăm tânguirea de pocăinţă, altfel spus cu ea trebuie să împlinim simţămintele de pocăinţă. Nu se poate spune că simţămintele nedesăvârşite n-ar însemna nimic: şi ele îşi fac treaba lor în pocăinţă, numai că nu trebuie să rămânem la ele. Pot fi întrebuinţate ca pregătire premergătoare, ca mijloc de a mai înmuia întrucâtva inima împietrită – iar apoi inima, care în urma lor şi prin ele s-a obişnuit deja cu tânguirea pentru păcate, trebuie să treacă la întristarea după Dumnezeu. Acolo e sfârşitul căii. Doar întristarea după Dumnezeu face îndurerarea noastră pentru păcate plăcută lui Dumnezeu şi atrage de la El harul miluirii. Numai ea pune temelie tare hotărârii de a nu mai păcătui. Toate celelalte pălesc şi inima începe să simtă dragoste faţă de Dumnezeu, dragoste care îi şi dă îndrăzneala de a lua hotărârea şi a face făgăduinţa că nu-L va mai jigni [rani] cu păcatele sale pe Milostivul Dumnezeu, întrucât ea este o putere pe care n-o pot birui nici un fel de imbolduri păcătoase. Tocmai această stare străduiţi-vă s-o atingeţi, voi, care vă îndureraţi plângând pentru păcatele voastre! Să nu credeţi că asta e o osteneală peste puterile voastre – numai să daţi lucrării voastre lăuntrice următoarea întorsătură: conştientizaţi cât puteţi de limpede marile binefaceri ale lui Dumnezeu faţă de voi şi faceţi comparaţia cu nerecunoştinţa pe care o arătăm noi atunci când păcătuim. Pe cât ne este de firesc simţământul recunoştinţei, pe atâta ne este de firească şi întristarea, atunci când ne facem neplăcuţi binefăcătorilor noştri. Iată, astfel va apărea în voi întristarea cea după Dumnezeu, întristarea că L-aţi jignit [ranit] pe Dumnezeu, de la Care primim neîncetat doar mile şi Care este gata nu doar să le continue, ci şi să le mărească şi să ni le asigure pe toată veşnicia.
Grăbiţi-vă să faceţi astfel: fiindcă aceste simţăminte - ruşinea, temerea, supărarea – dacă sunt lăsate în voia lor, dezvoltă în om doar o îndurerare fără bucurie, care poate să ne întunece de tot şi să ne aducă în pragul deznădejdii; în vreme ce întristarea cea după Dumnezeu, cu toată durerea ei, revarsă bucurie şi umple inima cu nădejdea cea bună de a fi miluiţi – şi asta fiindcă e stârnită de conştientizarea dragostei lui Dumnezeu faţă de noi şi este primită de dragostea noastră faţă de Dumnezeu care, cu toată vinovăţia noastră, ne învaţă să vedem în Dumnezeu pe Tatăl Iubitor de fii, Căruia îi pare rău pentru copiii Săi neîndreptaţi şi totdeauna este gata să-i miluiască atunci când se întorc la El plini de căinţă. Intristarea cea după Dumnezeu, sprijinită de credinţă şi însufleţită de dragoste, ne face să simţim şi nemărginirea milostivirii lui Dumnezeu faţă de noi, potrivit căreia – chiar dacă păcatele noastre s-ar înmulţi mai mult decât perii capului sau chiar decât nisipul mării – Dumnezeu este gata să le ierte oricărui om care se pocăieşte de ele cu sinceritate. Cain şi Iuda n-au avut acest simţământ îndeajuns, şi au pierit în deznădăjduire – de care fie ca să ne păzească pe noi pe toţi Domnul Cel Milostiv; să ne păzească atât de nesimţirea cea împietrită, cât şi de deznădejdea cea pierzătoare! Fie ca El să ne dăruiască şi străpungere adâncă, şi durere a inimii înaintea Lui pentru păcatele cu care îl [ranim], şi totodată să ne dea nădejdea cea mângâietoare a miluirii!
Iar dacă cineva întreabă: „De unde să ştim dacă ne-am necăjit destul pentru păcatele noastre sau că frângerea inimii pentru ele şi-a împlinit lucrarea în noi?“, aceluia îi vom răspunde: „Hotarul frângerii inimii pentru păcate este hotărârea nestrămutată de a nu-L mai [rani] cu păcatele noastre pe Dumnezeu“. Această hotărâre este plânsul nemijlocit al frângerii inimii şi arată că frângerea inimii noastre a fost nefăţarnică, deplină şi bineplăcută lui Dumnezeu. Şi această hotărâre, la rându-i, înrâureşte frângerea inimii: alină amărăciunea ei şi o îmblânzeşte, în vreme ce buna nădejde a miluirii o însufleţeşte şi o înalţă. In pocăinţă, toate sunt legate între ele ca un şir neîntrerupt: ca atare, nu te mulţumi cu simţămintele de întristare, ci în timp ce te întristezi sileşte-te şi să părăseşti păcatele, făcând în aşa fel încât să nu mai cazi în ele şi să nu te mai pui într-aşa o poziţie necăjită şi chinuitoare. Care bolnav, după ce a aflat pricina bolii sale, nu se hotărăşte îndată să îndepărteze acea pricină? Cine, după ce s-a poticnit de o piatră şi s-a lovit, nu se jură că nu o să mai meargă pe acea cale? Aşadar, cel ce simte durere din pricina păcatelor şi recunoaşte că acestea l-au distrus, nu va mai sta mult pe gânduri, ci va pune îndată capăt iubirii sale de păcat; şi totodată, când se va îndurera pentru păcate, îşi va aduce aminte de toate prilejurile când a păcătuit – şi văzând unde a fost greşeala va lua hotărârea de a fugi de ele în tot chipul, statornicindu-şi şi mijloacele pentru asta.
De pildă: „Am fost într-o casă şi am căzut în cutare păcat: nu voi mai merge acolo; m-am împrietenit cu cutare şi cutare, şi iată ce m-au învăţat: acum o să rup orice legătură cu ei. M-am dedat cutărei distracţii, şi iată ce s-a întâmplat: acum nu o să-mi mai îngădui acel lucru pentru nimic în lume“. Astfel, cercetându-şi toată viaţa păcătoasă, cel care cu adevărat se pocăieşte şi se întristează pentru păcatele sale ia hotărârile cele bune: cum, unde, ce să îndrepteze pe toată întinderea vieţii sale ca să nu mai cadă în păcate; şi îndată face rânduieli potrivite cu hotărârile acelea, spunându-şi: „De-ar fi să mor, nicicum nu voi mai merge pe căile care m-au dus în starea asta pierzătoare“. Cel care îşi simte respiraţia îngreunată într-o cameră strâmtă fuge repede afară ca să tragă în piept aer curat; cel care nu mai poate suferi o haină strâmtă o aruncă de pe el îndată ce i se iveşte prilejul: aşa şi păcătosul în care s-a născut durerea pentru păcate aruncă de pe sine povara lor şi fuge repede din casa necurată şi stricătoare a păcatului în tărâmul curat şi larg al vieţii bineplăcute lui Dumnezeu.
Iată: cel la care s-au format, în cele din urmă, în inimă asemenea rânduieli şi năzuinţe, acela va fi cel ce s-a pregătit în chip desăvârşit pentru spovedanie şi pentru primirea Sfintei împărtăşanii. Unul ca acesta nu se va poticni la spovedanie şi nu va începe să îşi ascundă păcatele, ci cu dorire le va arunca afară din sine ca pe o otravă – iar cel care se va mărturisi astfel, acela se va apropia curat de paharul Domnului şi se va împărtăşi în chip vrednic cu Sfintele lui Hristos Taine. Iar cel care se va învrednici de asta, acela va primi în el pe Domnul, şi odată cu El toate puterile care sunt spre viaţă şi cucernicie, şi va trăi pe mai departe în acest veac cu evlavie, întreagă înţelepciune şi dreptate.
Domnul şi Mântuitorul nostru să lucreze în voi toţi o asemenea aşezare sufletească, încât să vă arătaţi vrednici de a primi această comoară negrăită! Amin!
11 februarie 1866
PREDICA II
“Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu!“ Aşa a grăit Domnul despre arătarea Sa pe pământ, despre faptul că El – împăratul împărăţiei celei de mântuire – deja a venit şi petrece printre oameni. Invăţând cu privire la acelaşi lucru pe cei iscoditori, El a spus cu un alt prilej: Iată, împărăţia lui Dumnezeu înăuntrul vostru este (Lc. 17, 21). – Atunci însă El era între oameni în afara lor, doar înfăţişând şi rânduind mijloacele de sălăşluire a Sa înăuntrul lor; iar acum intră în cei ce datorită credinţei vii primesc prin Sfintele Taine intrarea în împărtăşire cu El – intră în inimile lor şi împărăteşte acolo ca împărat dorit şi mântuitor. Căci spune: Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu întru Mine rămâne, şi Eu întru el (In 6, 56). Şi cei ce s-au învrednicit de acest bine mărturisesc: De acum trăiesc nu eu, ci trăieşte întru mine Hristos (Gal. 2, 20).
Tocmai această dorită împărăţire a lui Hristos Mântuitorul înăuntrul nostru s-a apropiat de voi, fraţilor! Iată, a mai rămas doar jumătate de zi până la clipa când veţi primi în voi pe Domnul: pregătiţi-vă, deci, să-L întâmpinaţi, să îl primiţi si să îl odihniţi în voi asa cum se cuvine.
In chip nevăzut, Domnul intră înăuntrul nostru. Intraţi, deci, în voi înşivă şi puneţi acolo totul în rânduială: ştergeţi prin suspine tot praful gândurilor deşarte şi nelucrătoare care s-a adunat, păziţi-vă prin cugetarea la cele dumnezeieşti; spălaţi cu lacrimi toată necurăţia gândurilor şi aşezărilor [dispoziţiilor] sufleteşti păcătoase, puneţi să stea de strajă sfânta trezvie; îndreptaţi şi refaceri prin pocăinţă nefăţarnică tot ce a fost stricat şi zdrobit prin căderile în păcat, îngrădiţi-vă cu sfânta râvnă spre împlinirea poruncilor. Lăsaţi să intre mai multă lumină prin ferestrele credinţei sincere şi lipsite de îndoieli, spre contemplarea tainelor iconomiei mântuirii noastre. Bineînmiresmaţi casa inimii cu miresmele rugăciunilor şi fierbinţii tinderi a simţurilor către Dumnezeu, şi mai ales pregătiţi-I sălaşul de odihnă cel drag şi plăcut Lui în dragostea nefăţarnică, ce s-a dăruit Lui pe deplin şi în întregime.
După ce aţi făcut în voi înşivă această rânduială, adunaţi-vă încă şi mai adânc înăuntrul vostru – şi aşteptaţi-L pe Domnul în linişte evlavioasă, cu dorire şi cutremur, cu osârdie arzătoare şi luare-aminte priveghetoare. Nu vă agitaţi în deşert şi nu vă risipiţi cu nimic din cele dinafară. In tot chipul să păziţi această caldă petrecere înăuntrul vostru pe care aţi dobândit-o prin postire şi rugăciuni şi care în chip deosebit v-a adumbrit sau vă va adumbri după spovedania sinceră şi deplină. Ingrijiţi-vă pentru un singur lucru: să pregătiţi daruri Domnului şi să le puneţi în locurile cuvenite.
Domnul nu primeşte daruri străine: căutaţi-le în voi înşivă; şi precum El Se dă pe Sine însuşi vouă, şi voi pregătiţi-vă din toate puterile firii voastre să vă aduceţi Lui ca jertfa. Bine orânduiţi-vă ca să-I aduceţi, mai înainte de toate, persoana voastră - conştiinţa şi libertatea voastră -, pentru a vă topi în El şi a vă supune întru toate doar voii Lui. Şi acest dar – cel mai înalt – puneţi-l pe primul loc după cele sfinte. După aceea, de-a dreapta puneţi pregătirea de a-I închina Domnului toate puterile sufletului: raţiunea, cu făgăduinţa de-a o avea ca păzitor credincios al adevărurilor aduse de Domnul pe pământ; voinţa, cu toate dorinţele şi aplecările, făgăduind să nu îi daţi libertatea de a ieşi dintre hotarele trase de poruncile Domnului; inima, cu toate simţămintele şi consimţămintele ei, făgăduind să înăbuşiţi în ea orice gust de cele trupeşti, necurate, pătimaşe şi să educaţi în ea numai gustul de ceea ce e curat, sfânt şi ceresc. De-a stânga puneţi pregătirea de a-I închina Domnului toate puterile trupului, făgăduind înfrânare deplină de la plăcerile simţurilor, păzirea simţurilor văzului şi auzului, înfrânarea limbii, legarea mişcărilor slobode, măsura în hrană, somn şi îmbrăcăminte, nelenevirea la osteneală, depărtarea de distracţiile deşarte şi seriozitatea atotcuprinzătoare a purtării.
După ce aţi pregătit înăuntrul vostru toate acestea şi aţi dobândit aşezare [dispoziţie] lăuntrică bineplăcută lui Dumnezeu, ţineţi-vă într-o luare-aminte încordată, aprinzând în inimă năzuinţa caldă şi plină de dor către Domnul, închipuindu-vă încă un singur lucru: cum să-L primiţi pe Domnul prima dată când Se va apropia şi va intra la voi. Să ştiţi că aceasta se săvârşeşte prin închinarea Lui ca unui Dumnezeu, Care trebuie să umple toată fiinţa omului; şi ştiind-o, să vă pregătiţi de asta, făcând experienţe şi exerciţii pregătitoare.
Iată toată pregătirea pentru întâmpinarea Domnului! Verificaţi-vă acum după îndreptarul acesta, care nu este o înşiruire de afirmaţii născocite după bunul meu plac; şi dacă se va arăta în voi vreun neajuns, împliniţi-l: încă mai este vreme. Arătaţi faţă de acest lucru toată osârdia şi toată grija, străduindu-vă mai ales să fugiţi de nepăsare, de răceală şi de împlinirea pur mecanică a rânduielii dinafară [exterioare] a acestor lucrări. Dacă veţi avea osârdie şi grijă de a primi în chip cât se poate de vrednic pe Domnul, atunci El nu va cere socoteală dacă va afla ceva nepregătit aşa cum trebuie, ci va primi osârdia în locul a ceea ce nu este de-ajuns; iar dacă nu va fi osârdie din partea voastră, toate pregătirile nu vor însemna nimic: aşa cum se întâmplă şi între oameni că o primire fastuoasă cu răceală şi formalism nu-l satisface pe oaspete şi nu-i face plăcere.
Dacă sufletul din oarecare pricină se încăpăţânează în oarecare privinţă, puneţi-l la strâmtoarea în care ne-a pus pe noi faţă de Sfânta Impărtăşanie buna Pronie a lui Dumnezeu. Lămuriţi-l: „Vrei să nu pieri? Mergi de te împărtăşeşte: fiindcă Domnul a zis, întărindu-şi cuvintele: Amin, amin zic vouă că dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui nu veţi avea viaţă în voi (In 6, 53). Insă împărtăşeşte-te cu pregătirea cuvenită: căci dacă nu vei face asta, împărtăşirea ta nu va fi spre mântuire, ci spre pierzare, precum învaţă apostolul grăind: Cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie osândă îşi mănâncă şi îşi bea, nesocotind Trupul Domnului (I Cor. 11, 29). Aşadar suntem strâmtoraţi din amândouă părţile: nu te vei împărtăşi, nu vei avea viaţă; te vei împărtăşi cu nevrednicie, te împărtăşeşti spre osânda ta. Deci ce rămâne de făcut? Pregăteşte-te cum se cade. Zici c-o să-ţi fie greu? Doar nu trebuie să muţi din loc munţii, ci să-ţi schimbi gândurile, simţămintele, dispoziţiile, cuvintele şi faptele, care sunt toate în mâna noastră. De noi depindea strecurarea râului în ele: cum să nu depindă de noi îndepărtarea acestui rău? Ai făcut rău: hotărăşte-te să încetezi şi să începi a face binele. Ai gândit rău: hotărăşte-te sâ încetezi şi să începi a gândi bine. Ai avut dispoziţii rele: hotărăşte-te să le schimbi şi să te încordezi spre dobândirea unor dispoziţii bune. Ce osteneală e în asta? Numai să ai dorinţă, şi totul se va săvârşi! Dacă s-ar cere o mulţime de fapte deja săvârşite şi o grămadă de bine în minte şi în inimă, ai putea să te mai dai în lături – dar nu: Domnul Se mulţumeşte numai cu buna hotărâre ca de acum înainte să te abaţi de la rău si să faci binele. Chiar de ai fi cu totul în păcate, îndată ce te vei pocăi de toate şi vei lua hotărârea nestrămutată de a plăcea Domnului întru toate, eşti pregătit. Apropie-te, aducând prinos Domnului numai această hotărâre - de a te închina doar Lui pe tine însuţi, de a-I închina doar Lui toate puterile tale şi tot restul vieţii tale.
Iar după ce am împlinit toate acestea, cu îndrăznire să ne apropiem de tronul harului, fără a ne tulbura cu frici mincinoase şi fără a ne da pierzării printr-o obrăznicie nechibzuită. Domnul vine cu milele Sale: să îl dorim. Vine nu ca să judece, ci ca să ierte; nu ca să pedepsească, ci ca să miluiască; nu ca să bată, ci ca să vindece şi să refacă. Unindu-Se cu sufletul, El îl umple de bunătăţile Sale.
Milostivul nostru Domn să vă înţelepţească să-L căutaţi şi să-L primiţi în aşa chip încât El, intrând, să cineze cu voi şi voi să cinaţi cu El! Amin!
19 februarie 1865
PREDICA III
Iată că a rămas mai puţin de o zi până la marea clipă când îl veţi primi în voi pe Domnul! Bucuraţi-vă şi vă veseliţi! Totodată însă, nu uitaţi nici că, întrucât această clipă este cea mai preţioasă din viaţa voastră, ea cere din partea voastră toată luarea-aminte şi toată grija. Domnul însuşi voieşte să Se dea vouă şi să aducă împreună cu Sine darurile Sale. Pe cât de nechibzuit lucru este a nu vă folosi de această milă dată în dar, pe atât de nelegiuită faptă este a nu o primi aşa cum se cuvine. Cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi bea şi îşi mănâncă (I Cor. 11, 29).
Ştiţi asta şi, bineînţeles, cu toţii vă siliţi, după puterile voastre, să vă arătaţi vrednici de a-L primi spre mântuirea voastră pe Domnul, Care vine la voi în sfintele Sale Taine. Presupun că şi acum sunteţi prinşi cu aceeaşi îndeletnicire – şi vreau să mă apropii de mintea voastră cu cuvântul meu şi împreună cu voi să lămuresc în amănunţime ce aşezare sufletească trebuie să dobândim şi cum trebuie să lucrăm pentru a ne apropia cu vrednicie de Sfintele şi Preacuratele lui Hristos Taine.
Să începem chiar din această clipă şi să mergem pas cu pas, până ce ne vom apropia de însuşi paharul Domnului, stabilind dispoziţiile şi faptele mântuitoare.
Chiar de la prima mişcare ne întâmpină Sfântul Apostol Pavel cu povaţa lui scurtă, însă aspră: Să se cerceteze omul pe sine, şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Pahar (I Cor. 11, 28). „Să se cerceteze pe sine“: să se cerceteze dacă este vrednic, şi cu această încredinţare trebuie să se apropie de Sfintele Taine – căci dacă se va apropia cu nevrednicie, osândă îşi va bea şi îşi va mânca. Ah, fraţilor! Frică aduce cuvântul acesta peste sufletul păcătos: căci cine poate spune că este vrednic cu adevărat să se apropie de Cina Domnului? Câte păcate! Câte necuraţii! [...] E înfricoşătoare apropierea, dar nici neapropierea nu e lipsită de primejdie: căci dacă nu mâncăm Trupul Domnului şi nu bem Sângele Lui, nu avem viaţă în noi. Suntem strâmtoraţi din amândouă părţile. Şi atunci, ce să facem? Să ne aruncăm în braţele însuşi Milostivului nostru Domn, strigându-I: „Milostive Mântuitorule! Cruţă-ne pe noi, nevrednicii, şi cu milostivirea Ta acoperă nevrednicia noastră!“
Totuşi, nu vă tulburaţi prea mult, fraţilor, cu temeri deşarte. Domnul este [intristat] nu numai dacă cineva nepregătit se apropie cu obrăznicie de Pahar, ci şi dacă cineva se chinuie, fără dreaptă socotinţă, cu o frică lipsită de rânduiala. Milostivul nostru Domn nu ne leagă cu condiţii de neîmplinit şi cere de la noi ca fiecare să împlinească puţinul care îi stă în puteri. Sfântul Dimitrie al Rostovului spune:
„Cel care şi-a mărturisit deplin păcatele, fară a fi tăinuit nimic; cel căruia i-a părut rău pentru ele, care plânge şi se căieşte; cel ce are voinţa şi hotărârea nestrămutată de a nu se mai întoarce la păcat, ci să se păzească de orice cădere în păcat; cel ce prin post, rugăciune şi alte nevoinţe ale cucerniciei s-a ostenit pe sine, milostivindu-L pe Domnul; cel ce s-a împăcat cu toţi şi n-a rămas învrăjbit cu nimeni – acela este pregătit a se împărtăşi cu vrednicie” – „şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Pahar“!
Iar dacă toate acestea au fost ori sunt împlinite de către voi, apropiaţi-vă cu nădejde bună de Domnul, având îndrăzneala smerită a copiilor. Suntem păcătoşi, în toate privinţele păcătoşi, însă Domnul a venit tocmai pentru a-i mântui pe păcătoşi. Nu păcatele sunt piedica, ci încăpăţânarea de a păcătui şi nepocăinţa. Dacă în starea aceasta sunteţi, nu vă apropiaţi! Iar păcatele deplânse, mărturisite şi dezlegate nu mai sunt nici în noi, nici asupra noastră. Ele sunt la fel ca surcelele tăiate din pom: atunci când iubeam păcatul, ele erau ramuri vii în pomul vieţii noastre şi se hrăneau din el; iar atunci când le-am întors spatele, când am ajuns să ne dezgustăm de ele, să ne pocăim şi să ne spovedim, prin aceasta le-am tăiat de la noi. In minutul dezlegării, ele au căzut de la noi. Acum sunt crengi uscate şi Domnul vine să ardă în noi aceşti spini ai păcatelor. Aşadar grija noastră de căpetenie să fie recunoaşterea păcatelor proprii, deplângerea, mărturisirea lor şi luarea hotărârii nestrămutate de a nu le mai săvârşi. Fie că aţi făcut deja toate acestea, fie că le veţi face acum, daţi mulţumită Domnului. Prin dezlegarea de păcate, Domnul îşi pregăteşte în noi locaş vrednic de El, curăţat si dereticat.
La această lucrare de căpetenie rămâne să adăugăm apoi încă una: să ne păstrăm luarea-aminte neîmprăştiată şi inima netulburată. Păziţi-vă, aşadar, de împrăştiere şi de grijile cele tulburătoare. Dacă întreaga săptămână aţi fost împresuraţi de treburile obişnuite, cu atât mai obligatoriu este să le lăsaţi acum deoparte şi, rupându-vă de toate, să intraţi în voi înşivă şi să rămâneţi acolo doar cu gândul la Domnul, Ce are să vină la voi. Curmaţi orice mişcare a gândurilor străine şi, cu privirea aţintită numai la Domnul, rugaţi-vă Lui cu rugăciune de puţine cuvinte a minţii, spunând fiecare întru sine:
„Nu mă lepăda, Doamne, de la faţa Ta! Nu te scârbi de mine, cel ce mult Te-am supărat! Nu mă alunga de la Cina Ta ca pe un necurat, ci viază-mă după cuvântul Tău! Cercetează-mă după mila Ta, chiar dacă sunt nevrednic! Vino la mine, cel ce pier, şi mă mântuieşte!“
Sau, mai simplu, repetă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!” Sau chiar şi fără cuvinte să cazi în inima ta la urmele paşilor Lui, aşteptând milă!
La asta s-ar putea mărgini toată osteneala pregătitoare de acum; dar dacă gândul nu va rămâne tare în această singură osteneală, daţi-i ca îndeletnicire meditaţia la însăşi împărtăşania şi, ca să nu rătăcească mult, legaţi-l cu spusele Domnului şi ale Sfinţilor Apostoli despre această Taină. Să ia aminte gândul la ceea ce a spus Domnul. Să cugete şi la ceea ce au grăit apostolii – şi să zidească prin aceste cuvinte sufletul.
Eu sunt Pâinea vieţii, spune Domnul, Care S-a pogorât din cer: de va mânca cineva din această pâine, va fi viu în veci; iar pâinea pe care o voi da Eu, dacă mănâncă cineva din ea, va fi viu în veci: si pâinea pe care Eu o voi da, Trupul Meu este, pe care îl voi da pentru viaţa lumii. Amin, amin zic vouă: dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu si bea Sângele Meu are viaţă veşnică, si Eu îl voi învia pe el în ziua de apoi: că Trupul Meu este adevărată mâncare si Sângele Meu este adevărată băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu si bea Sângele Meu rămâne întru Mine, si Eu întru el (In 6,48-58).
Cugetaţi la asta şi trageţi învăţăminte! Sau luaţi cuvintele Domnului de la Cina cea de Taină:
Luaţi, mâncaţi: acesta este Trupul Meu… Beţi dintru acesta toţi: acesta e Sângele Meu (Mt. 26, 26).
Sau învăţătura apostolului:
Dacă cineva mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul acesta cu nevrednicie, vinovat va fi faţă de Trupul si Sângele Domnului (I Cor. 11, 27).
Daţi una dintre aceste spuse minţii voastre şi puneti-o să mediteze asupra ei, să tragă din ea învăţătură ziditoare şi să dobândească aplecare spre rugăciune cu inimă înfrântă. Atunci când va veni rugăciunea, cădeţi înaintea Domnului cu gândul, sau şi cu trupul, şi nu vă depărtaţi de rugăciune atâta vreme cât o aveţi. Dacă rugăciunea va slăbi ori va pleca de la voi, încălziţi-o prin meditaţii şi iar rugaţi-vă.
Aşadar îngrijiţi-vă neapărat să petreceţi tot restul zilei de astăzi, şi mai ales seara, întru cugetarea la cele dumnezeieşti şi în rugăciune, până ce va veni odihna somnului. Iată, va veni dimineaţa. Indată ce veţi deschide ochii, apucaţi-vă de gândul vostru şi grăbiţi-vă să vă înviaţi în el măreţia zilei care a venit pentru voi, zi binecuvântată între toate zilele vieţii voastre, spunându-vă: „Aceasta este ziua pe care a facut-o Domnul: să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea! Au venit Pastile pentru sufletul meu!” Dar nu vă lăsaţi pradă agitaţiei deşarte şi nu vă răspândiţi în multe; grăbiţi-vă să vă adunaţi iarăşi gândurile şi să vă opriţi luarea-aminte asupra singurului lucru de trebuinţă: asupra a ceea ce are să fie cu voi şi pentru voi. Şi în acest duh pregătiţi-vă să mergeţi în sfânta biserică la Dumnezeiasca Liturghie, spunându-vă în sinea voastră în timp ce vă grăbiţi într-acolo: „Iată, Mirele vine: să mergem în întâmpinarea Lui!” Şi mergeţi în aşa fel încât să nu se stingă candela aprinsă în inima voastră.
Păziţi-vă! Vrăjmaşul va încerca să stingă această candelă aducând în suflet vreo stare rea, sau împrăştiere a gândurilor, sau grijă pentru vreun lucru Lumesc, sau vreo nemulţumire de ceva sau asupra cuiva, şi altele asemenea. Oricare dintre aceste mişcări sufleteşti aduce tulburare în suflet şi îl aruncă în neorânduială. Păziţi luarea-aminte şi întoarcerea către Domnul a minţii şi a inimii şi rugiţi de poticnirea aceasta.
Astfel păzindu-vă buna rânduială sufletească, veţi intra în casa Domnului. Petrecând aici, vă simţiţi ca şi cum aţi fi în foişorul din Sion, între Apostoli, pe care i-a împărtăşit Însuşi Domnul! Căci şi aici, ca şi acolo, El este Cel care lucrează, El este Cel ce Se împarte, tot El e şi Impărţitorul. El este Cel cu care urmează să vă împărtăşiţi, tot El e Cel care împărtăşeşte. Săvârşitorul omenesc al Tainei e doar organul Lui. Săvârşirea Tainei va fi pregătirea Cinei, anume pentru voi. Ceea ce s-a pregătit este Preacuratul Trup şi Preacuratul Sânge al Domnului; iar Cel ce pregăteşte e Domnul însuşi. Luaţi aminte, deci, şi înfăţişaţi-vă cu frică şi evlavie.
Luaţi aminte mai mult decât oricând la cele ce se citesc şi se cântă şi îndreptaţi totul spre gândul că pentru voi pregăteşte Domnul Cina cea de mântuire, şi încălziţi-vă pe măsură simţămintele şi dispoziţiile sufleteşti, aducându-le ca pe o jertfă în inimă lui Dumnezeu, Celui ce vede toate.
Incălziţi credinţa în prezenţa lucrătoare în Sfintele Taine a însuşi Domnului şi Mântuitorului nostru Care, şezând în cer, întru slavă, de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl, petrece aici în chip nevăzut şi binevoieşte a Se da în chip tainic, sub înfăţişarea pâinii şi vinului, celor credincioşi, pentru a-i pregăti de viaţa cerească. Plecând de la această credinţă şi contemplându-L în gând pe Domnul, Care va să vină din cer să ne cerceteze [viziteze], cu defăimare de sine strigaţi, urmând pilda dreptei Elisabeta când a fost cercetată de Maica Domnului: „De unde nouă aceasta, că însuşi Domnul vrea să vină la noi?” Sau prin cuvintele prorocului David: „Ce este omul, că-l cercetezi pe el?” Sau prin ale sutaşului: „Nu suntem vrednici să intri sub acoperişul nostru!” De la defăimarea de sine treceţi apoi la frica fiiască, care nu tulbură, ci aduce trezvie evlavioasă şi aşază duhul nostru în starea celor netrupeşti, care îşi ascund feţele, însă nu fug de la tronul lui Dumnezeu, ci doar strigă cu mare glas: „Sfânt, Sfânt, Sfânt“. Căci, cu adevărat, Domnul este aici. Şi Domnul va intra în noi. Care suflet nu este gata să strige împreună cu Apostolul Petru: „Ieşi de la mine, că sunt om păcătos!”, de nu ar fi porunca Domnului, care a îndatorat această păcătoşenie şi să caute şi să aştepte această cercetare a Domnului? Tocmai prin această voie a Domnului să vă însufleţiţi a dori, a înseta cu îndrăznire de Domnul; şi cu oarecare nerăbdare şi neînfrânare avântaţi-vă să-L primiţi, aşa cum fuge cerbul însetat la izvoarele apelor, aducându-vă aminte de cuvântul înţelepciunii, ce glăsuieşte: „Veniţi de gustaţi pâinea pe care am gătit-o vouă şi beţi vinul pe care l-am amestecat vouă!”, şi cuvântul Domnului însuşi, Care cheamă: „Cel ce însetează să vină la Mine!”
Iată, însetăm, Doamne – spuneţi în inimile voastre -, şi cu bună nădejde alergăm la îndurarea Ta! Miluieşte-ne, Multmilostive, şi dă sufletelor noastre sănătate, ca unor bolnavi; curăţire, ca unor leproşi; lumină, ca unor întunecaţi; tărie, ca unor slăbănogi; mângâiere celor necăjiţi, pace celor tulburaţi! Ne aşteptăm, Doamne, ca toate acestea să fie nouă odată cu primirea Ta, Izvorule al tuturor bunătăţilor!
Iar de la această aşteptare, care nu va fi ruşinată, întorcându-vă la sine şi mărturisind că sunteţi gata să îl întâmpinaţi şi primiţi pe Domnul, mai tare aprindeţi-vă frângerea inimii şi făgăduinţa de a nu mai fi îngăduitori faţă de păcat, chiar dacă ar trebui să muriţi pentru asta; şi, după ce v-aţi plâns trecutul, să îl rugaţi pe Domnul însuşi să vă spele, să vă cureţe, să vă albească, să vă dea haină luminată, strigând către Dânsul:
„Mai vârtos mă spală de păcatul meu şi de fărădelegea mea mă curăţeşte!… Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele!”
Astfel, trecând de la un simţământ la altul, de la credinţă la defăimarea de sine, de la defăimarea de sine la frică, de la frică la dorire, de la dorire la nădejde, de la nădejde la frângerea inimii, veţi alcătui înăuntrul vostru o cântare de masă ce îl va desfăta pe Domnul şi va atrage luarea-aminte a locuitorilor cereşti!
în starea aceasta harică şi sub această adumbrire cerească să vă apropiaţi, în cele din urmă, de paharul Domnului, pe care văzându-l, închinaţi-vă Domnului Ce Se apropie de voi, împreună cu apostolul strigând: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Şi, deschizându-vă gura şi inima, primiţi-L pe Domnul cu smerenie şi evlavie, cu gând trezvitor rugându-vă Lui prin cuvintele Sfântului Dimitrie al Rostovului:
„Intră, Lumina mea, şi luminează întunericul meu! Intră, Viaţa mea, şi înviază-mă pe mine, omorâtul! Vino, Doctorul meu, şi vindecă rănile mele! Intră, Foc Dumnezeiesc, şi arde spinii gresalelor mele şi inima mea cu văpaia iubirii Tale aprinde-o! Intră, împăratul meu, şezi pe tronul inimii mele şi împărăteşte în mine – Tu eşti Singurul meu împărat şi Domn!”.
Pregătiţi-vă să-L întâmpinaţi pe Domnul, şi El va intra fără îndoială în voi, şi va cina împreună cu voi în inima voastră. Atunci nu veţi cere să vă înveţe cineva: căci Singurul învăţător al tuturor va fi în voi. La El să şi luaţi aminte cu urechea inimii şi să întipăriţi pe hârtia minţii graiurile Lui. El vă va învăţa toate, numai să vă îngrijiţi a-L păstra în voi cu toată grija şi cu toată luarea-aminte, îmbiindu-L numai cu ceea ce îi place Lui să vadă în noi. Amin!
6 martie 1864
(in: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu