O pilda despre puterea rugaciunii pentru aproapele
Un bărbat tânăr a ajuns alcoolic și a început să dea pe băutură totul din casă. Soția nu a mai rezistat să ducă o astfel de viață și a plecat împreună cu copilul. Un prieten de-al lui a aflat că în Vârița trăiește un monah bătrân care îi tămăduiește pe alcoolici și a început să-l convingă să meargă la el, poate îl va ajuta să se vindece.
Mult timp acela nu a vrut sa meargă, dar mai pe urmă s-a lăsat convins. Au luat bilete și au ajuns până la Leningrad. Când au sosit la gara Vitebsk, prietenul acestui bețiv s-a dus la casă să cumpere bilete și, cât a stat la rând, alcoolicul s-a dus la toaletă și i-a propus cuiva pentru un sfert de litru de alcool să-i dea hainele: și-a dat de pe el cizmele și lenjeria de corp și a rămas numai în flanelă și pantaloni, iar sfertul l-a băut pe loc. Prietenul l-a căutat, dar nicicum nu putea înțelege când și unde a reușit să bea. S-a urcat în tren și au plecat. Sosind la casa starețului, au pășit în hol, iar părintele în acest timp explica pilda despre oaia pe care păstorul merge să o caute. Bețivul a spus prietenului său:
- Unde m-ai adus tu, aici oameni nu sunt, ci numai oarecare oi.
Cei beți adeseori devin slobozi la gură și vrăjmașul îi împinge să ia în râs și să batjocorească cele sfinte:
- Pentru nimic nu voi intra aici, nu am ce face aici.
Și îndată a auzit glasul starețului:
- Serghei, vino încoace!
Îndată i-a sărit beția și l-a întrebat pe prietenul său, înainte ca să intre.
- De unde mă știe el?
Dar starețul a repetat cu glas tare:
- Serghei care a venit la mine cu prietenul său, să intre.
Serghei a intrat și a văzut o mulțime de oameni, iar starețul a spus:
- Iată, scumpii mei frați și surori, pe acest om l-au părăsit mama și soția. El a ajuns într-o situație groaznică, abia a dat în gară pe o sticlă de votcă lenjeria și cămașa și a venit aici numai cu o flanelă. Oamenii l-au părăsit, dar nu l-a părăsit Dumnezeu. El l-a trimis pe prietenul acestui om care l-a adus aici cu nădejdea în ajutorul nostru. Domnul i-a ajutat fiindcă pentru el au facut rugăciune. În aceste clipe înlăuntrul acestui om se dă o luptă înfricoșată – duhul cel rău care a intrat în el îl îndeamnă și vrea ca el să mă lovească pe mine și pe prietenul său, iar apoi să fugă de aici, și este greu să-l putem ține pe acest om. Duhului rău nu-i priește aici și nu poate să sufere, fiindcă aici oamenii se roagă. Și iată, dragii mei, acum numai de noi depinde unde se va duce și ce va ajunge acest om nefericit! Haideți toți împreună să ne rugăm lui Dumnezeu și Maicii Domnului ca să-i ajute acestui om.
Toți câți se aflau în chilie au început să se roage, iar unii au început chiar să plângă. Și îndată acest bețiv a căzut la pământ și a început să se lovească cuprins de tânguire. Mult timp a stat astfel și a plans, iar oamenii se rugau.
La sfârșit, starețul a spus:
- El nu va mai bea de acum înainte, el a voit să se sinucidă, dar nu a făcut-o fiindcă pentru el se făcea rugăciune. Rugăciunea îngrădește și respinge cumplitele îndemnuri ale puterii întunecate. Și mai cu deosebire este puternică rugăciunea celor apropiați. Rugăciunea mamei, rugăciunea prietenului – ea are o mare putere.
Până la sfârșitul vieții, Serghei nu a mai pus alcool în gură, a devenit profund credincios și fiu duhovnicesc al starețului.
Viata Sfantului Serafim din Virita
Basil Muraviev (cel ce avea să devină Sf. Serafim) s-a născut în 1865 în orăşelul Cheremovsky, provincia Yaroslavl, din părinţi ţărani, Nicholas şi Chione. Când Basil a împlinit zece ani, tatăl său a murit lăsându-le pe sora Olga şi pe mama bolnăvicioasă în grija băiatului.
Un vecin bun l-a luat într-o zi cu el la St. Petersburg, găsindu-i lui Basil o slujbă de vânzător. Băiatul avea gânduri de călugărie pe care nu le-a dezvăluit nimănui şi la un moment dat s-a hotărât să plece la Lavra Sf. Alexandru Nevsky să stea de vorbă cu părinţii de-acolo. Unul din fraţi I-a sfătuit să rămână în lume şi să crească prunci şi după ce aceştia vor fi crescut, el şi soţia sa vor putea petrece în curăţie la mănăstire, slujind lui Dumnezeu.
Basil a înţeles că aceea era voia Domnului şi a urmat întocmai sfatul bătrânului părinte. Întors la slujba lui de la magazin, a continuat să muncească şi să strângă bani pe care îi trimitea familiei. La vârsta de 24 de ani s-a căsătorit cu o fată pe nume Olga.
Basil şi-a încropit propria lui afacere ca blănar şi a devenit foarte înstărit. A avut un fiu, Nicholas şi o fiică, Olga. Dar fata lor murind înainte de vreme, cei doi soţi au făcut legământ să trăiască împreună din acel moment doar ca frate şi soră.
În jurul vârstei de 30 de ani, Basil şi-a împărţit aproape toată averea, făcând multe donaţii diferitelor mănăstiri. Când Nicholas s-a făcut mare, Basil şi Olga s-au retras la mănăstire să-I slujească lui Dumnezeu. Olga a fost tunsă în 1919 cu numele Christina, locuind în Mănăstirea Învierii-New Divyevo din St. Petersburg. Mai târziu a primit schima şi numele de Serafima. A murit în 1945.
Nu avem cunoştinţă de mănăstirea în care a fost tuns Basil şi nici de numele pe care l-a primit. Unii spun că ar fi fost tuns călugăr în Athos. În 1927 a sosit la Lavra Sf. Alexandru Nevsky, unde a devenit preot duhovnic al călugărilor. Acolo a fost tuns în schimă cu numele de Serafim. Curând s-a descoperit tuturor darurile de vindecare şi înainte vedere cu care l-a înzestrat Dumnezeu pe Sf. Serafim, mulţi oameni căutându-l pentru ajutor şi un cuvânt de folos.
Episcopul Alexei (Shimansky) al Novgorodului a venit la părinte în 1927 să-l întrebe dacă era potrivit pentru el să părăsească Rusia din cauza persecuţiilor comuniste. Înainte ca episcopul să-şi spună păsul, Sf. Serafim i-a dat răspunsul următor: “Mulţi vor să plece acum din Rusia. Dar să nu ne temem. Este nevoie de sfinţia ta aici. Vei deveni patriarh şi vei conduce biserica 25 de ani.”
Însă pentru lavră au venit vremuri de grea încercare. Călugării erau arestaţi, exilaţi sau duşi în lagăre de muncă. Mulţi erau executaţi. Începând cu 1929, părintele Serafim a fost arestat de 14 ori. El şi-a continuat misiunea preoţească în lagăre şi închisori, încurajând prizonierii.
În 1933, părintele a fost eliberat din lagăr şi s-a stabilit la Vyritsa, un loc minunat cu păduri, un pârâu şi aer foarte sănătos, un loc potrivit pentru Sf. Serafim care avea sănătatea şubredă la acea vreme de la regimul şi bătăile suferite în lagăr.
În 1913 s-a construit la Vyritsa o biserică din lemn închinată Icoanei Maicii Domnului din Kazan pentru comemorarea a 300 de ani de dinastie Romanov. Biserica principală are două altare: unul închinat icoanei Kazan, iar celălalt Sfântului Nicolae. Biserica de jos era închinată Sf. Serafim al Sarovului. După ce şi-a mai recăpătat puterile, părintele Serafim a început să primească pe oricine venea la el pentru ajutor. Mulţi grav bolnavi se vindecau cu rugăciunile sfântului. Autorităţile au observat în scurt timp afluxul de oameni de la chilia sfântului şi au început să-l cerceteze, venind în percheziţie la chilia sa în special noaptea. Odată poliţia a venit să-l aresteze pe părinte dar Dumnezeu a avut grijă de slujitorul său şi l-a scăpat din mâna duşmanilor prin doctorul care le-a atras atenţia că părintele era bolnav şi n-ar fi suportat călătoria. Aceştia l-au lăsat în pace pe bătrânul părinte.
În septembrie 1941 nemţii intraseră în Vyritsa dar nu au rănit pe nimeni şi nu au prădat nimic. În timpul războiului Sf. Serafim a slăbit tot mai mult, slujind mai rar în biserica Sf. Serafim, iar din 1945, părintele Alexei Kibardin a început să slujească în biserica Kazan.
În primăvara lui 1949, Sf. Serafim a fost ţintuit la pat dar tot primea oamenii la el pentru ajutor ca mai înainte.
Cu puţin înainte de adormirea sa, Preasfânta Fecioară i-a apărut Sfântului Serafim sfătuindu-l să se împărtăşească în fiecare zi. Părintele Alexei Kibardin îi aducea Sfânta Împărtăşanie la ora 2 dimineaţa dar într-o noapte a adormit şi nu a ajuns decât la 4 dimineaţa. Şi-a cerut iertare de la părintele pentru că a întârziat şi a observat o strălucire nepământeană pe chipul acestuia. Sfântul i-a răspuns: “Nu-ţi face griji, frate, că îngerii mi-au adus deja Sfânta Împărtăşanie”. Văzând cum îi iradiază faţa, părintele Alexei a crezut că cele ce i-a spus erau adevărate.
Sf. Serafim l-a rugat pe părintele Alexei să meargă la Moscova să-l anunţe pe Patriarhul Alexei că el se va duce la Domnul în două săptămâni. Când părintele Alexei a transmis mesajul patriarhului, acesta s-a întors către sfintele icoane făcându-şi cruce iar când a revenit cu faţa la părintele, pe obraji îi curgeau lacrimi, spunând: “Au trecut patru ani de când sunt patriarh. Mi-au mai rămas douăzeci şi unu. Aşa mi-a spus sfântul părinte”. Patriarhul Alexei a murit în 1970, aşa cum a prevăzut Sf. Serafim.
Sf. Serafim a plecat la Domnul în 21 martie 1949 (sau 3 aprilie N.S.). În orele de dinaintea morţii sfântul a cerut să se citească acatistele Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, al Sf. Serafim de Sarov şi al Sf. Nicolae. Timp de o săptămână de la moartea sa, oraşul Vyritsa s-a scăldat într-o mireasmă divină.
Sf. Serafim a fost îngropat în cimitirul de lângă biserica Icoanei Kazan din Vyritsa la înmormântare venind puhoi de oameni. Vyritsa a devenit astfel loc de pelerinaj. Sf. Serafim Schimonahul a fost canonizat de Biserica Rusă în august 2000.
“Macar o data in viata trebuie sa aprindem o lumanare pentru cei pe care noi i-am jignit, i-am inselat, le-am furat ceva sau nu le-am intors datoriile”.
“Cand i se plangeau parintelui Serafim de clevetiri, el spunea: Lasati sa se vorbeasca despre noi, iar noi sa ne straduim sa facem”.
“Nu o data repeta staretul cat ii este de trebuincioasa crestinului rugaciunea pentru vrajmasi. Iata cuvintele lui: Numaidecat sa te rogi pentru vrajmasi, caci daca nu te rogi e ca si cum ai turna gaz pe foc si flacara se mareste din ce in ce mai mult. Totdeauna si pentru toate, chiar si pentru necazuri, multumeste-I Domnului si Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu”.
“Cand cineva era vreodata grav bolnav, staretul il sfatuia sa ia cate o lingura de apa sfintita din ora in ora. Spunea ca nu sunt medicamente mai puternice ca apa si uleiul sfintit“.
“Cat de des ne imbolnavim numai din aceea ca nu ne rugam inainte de masa si nu chemam binecuvantarea lui Dumnezeu asupra mancarii. Inainte, oamenii faceau toate cu rugaciunea pe buze: cand arau se rugau, de asemenea si semanatul si secerisul granelor il faceau tot cu rugaciune. Acum noi nu mai cunoastem ce fel de oameni au pregatit ceea ce noi mancam, fiindca de multe ori alimentele sunt pregatite cu cuvinte de hula, cu batjocura si blasfemie. De aceea neaparat trebuie sa stropim cu aghiasma de la Boboteaza deoarece ea sfinteste totul si se poate manca ceea ce am pregatit fara sa ne tulburam. Tot ceea ce mancam noi este darul lui Dumnezeu pentru noi, oamenii; prin mancarea pe care o mancam, toata natura si lumea ingereasca slujeste omului. Pentru aceasta, inainte de masa trebuie sa ne rugam in mod deosebit (…) Nu in zadar noi spunem: Sa ai inger la masa!. Si cu adevarat ingerii sunt cu noi la masa cand noi mancam din mancare cu rugaciune si multumire“.
“Nici o picatura din lacrimile mamei nu piere in zadar! Rugaciunea mamei are mare putere“.
“Rugaciunea ingradeste si respinge cumplitele indemnuri ale puterii intunecate. Si mai cu deosebire este puternica rugaciunea celor apropiati. Rugaciunea mamei, rugaciunea prietenului – ea are o mare putere”.
Fragment din cartea “Sfantul Serafim de Virita. Patericul Viritei
Este vorba de un parinte care deja face minuni, a fost profesor de teologie, un mare luptator impotriva sectelor mincinoase, cald ajutator al romanilor, a fost inmormantat in cimitirul Belu din capitala, click aici si cititi mai multe... Doamne ajuta!
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milueste-ma pe mine, pacatosul”.
In rugaciune aduna-ti mintea si o uneste cu sufletul.
La început o zi, doua si chiar mai mult, fa aceasta rugaciune numai cu mintea, fiind atent la fiecare cuvânt în parte. Iar mai târziu, când va încalzi Domnul inima ta cu caldura harului Sau si o va uni întru tine cu însasi suflarea ta într-un duh, atunci rugaciunea aceasta va curge în fiinta ta fara încetare si va fi totdeauna cu tine, îndulcindu-te si hranindu-te. Aceasta este însasi acea prezicere a prorocului Isaia: „Caci rana de la tine le este lor vindecare” (Isaia 26,19). Iar daca vei stapâni întru sine aceasta hrana sufleteasca, adica necontenita fraire cu Insusi Domnul, atunci pentru ce sa mai umbli prin chilia fratelui, chiar daca ai fi chemat de careva dintre ei ?
Caci daca nu te întelegi pe tine însuti, oare vei putea întelege despre ce sa înveti si pe altii ? Taci, taci necontenit si pomeneste otdeauna prezenta lui Dumnezeu si numele Lui. Nu te duce la nimeni ca sa stai de vorba, dar pazeste-te în toate chipurile sa nu judeci pe cei care stau de vorba mult si râd. Fii în acest caz surd si mut si lasa sa treaca toate pe lânga urechile tale. Poti sa iei exemplu pe Stefan cel Nou (Minei, 20 noiembrie), care avea rugaciune neîncetata, obiceiul blând, gura tacuta, inima smerita, saracia adevarata si neagoniseala pustniceasca, ascultarea fara cârtire, supunere vrednica, lucrul cu rabdare si cu osteneala si cu râvna.
Sezand la masa, nu te uita si nu judeca cine si cât manânca, ci ia aminte la sine, hranindu-ti sufletul cu rugaciunea. La prânzmanânca, iar la cina înfrâneaza-te.
In fiecare noapte sa dormi neaparat patru ceasuri; daca esti obosit, sleit de puteri, poti dormi putin ziua. Aceasta s-o tii neschimbata pâna la sfârsitul vietii, caci îti este necesara pentru linistea capului tau. Si eu am tinut din tinerete aceasta cale. Nu ne rugam întotdeauna lui Dumnezeu pentru odihna noastra sufleteasca.
[…] Așadar, de voim să ne mântuim cu adevărat, trebuie să iubim adevărul cu toată silința și cu toată puterea noastră, păzindu-ne de toată minciuna, ca să nu ne despărțim de adevăr și de viață.
De trei feluri este minciuna: unul minte cu cugetul, altul minte cu cuvântul, iar altul minte cu toată viața lui. Cel ce minte cu cugetul este cel ce are bănuială. Unul ca acesta, văzând pe cineva vorbind cu vreun frate, bănuiește și zice: despre mine vorbește acela. Iar de va vedea că a contenit a vorbi, iar bănuiește că din pricina lui a tăcut. De-i va zice cineva vreun cuvânt, bănuiește că pentru ca să-l întristeze i-a zis. În scurt, la tot lucrul are bănuire asupra vecinului, zicând că pentru mine a făcut aceasta, pentru mine a zis aceea și pentru aceasta a făcut aceea. Acesta este cel ce minte cu cugetul. Fiindcă nici un adevăr nu gândește, ci la toate are bănuială. Din aceasta se nasc iscodirile, grăirea derău, neascultarea, vrajba și osândirea. Unuia ca acesta de se va întâmpla vreodată să i se adeverească bănuiala în vreun lucru, zice, ca și cum s-ar îndrepta în cuvânt: de aceea iscodesc orice, ca, aflând greșeala pentru care sunt defăimat, să mă folosesc, părăsindu-mă de ea. Deci întâi această începere este de le diavolul, căci de la minciună a început: că, neștiind, a bănuit ceea ce nu știa. Cum ar putea omul rău să facă roadă bună? Iar de voiește cineva cu adevărat să se îndrepteze, când îi zice fratele: Nu face aceasta sau de ce ai făcut aceasta, să nu se tulbure, ci să-i facă metanie și să-i mulțumească și așa se va îndrepta. Căci, de va vedea Dumnezeu că în acest chip este cugetul lui, nu-l va lăsa niciodată să se amăgească, ci va trimite pe cel ce poate să-l îndrepteze. Iar a zice că pentru a mă îndrepta cred bănuielilor mele, aceasta este o îndreptare a diavolului, care voiește să-l înșele. […] Iată aceasta este minciuna cu cugetul. Iar cel ce minte cu cuvântul este asemenea, de pildă, cu cel ce lenevindu-se a se scula la priveghere nu zice: iartă-mă, că m-am lenevit să mă scol, ci zice că a fost răcit sau slăbit de osteneală și alte feluri de minciuni adaugă ca să nu facă o metanie și să se smerească săceară iertăciune. Și, de-I va înfrunta cineva de vreun lucru, se pricește și se gâlcevește ca să-și acopere rușinea. Tot asemenea, și când va avea discuție și zicând: tu ai zis aceasta, tu ai făcut aceasta, eu n-am zis. Și cutare a făcut sau a zis aceasta și aceasta, numai ca să nu se smerească. Iarăși, de va dori vreun lucru, nu vrea să zică adevărul că doresc cutare, ci pune pricină de îndreptare zicând că are cutare neputință și-i trebuie acel lucru și spune atâtea minciuni ca sa-și împlinească pofta. Că, precum tot păcatul, sau din poftă, sau din iubirea de argint, sau din trufie se face, tot așa și minciuna din aceste trei se face, adică: sau pentru ca să nu se necinstească și să se smerească, sau pentru ca să-și împlinească pofta, sau pentru ca să câștige ceva. Și nu se liniștește la un loc, ci neîncetat înconjoară și totdeauna se gătește ce să grăiască, numai să-si împlinească scopul. Pe unul ca acesta, chiar și adevărul de ar spune, nu-l crede nimeni, că și adevărul lui este cu bănuială. Se întâmplă însă uneori să fie trebuincioasă și iconomia cuvântului, când, de nu se va ascunde cineva, lucrul se face pricină de și mai multă tulburare, scârbă și primejdie. […] Acela minte cu viețuirea sa, care altul este pe dinlăuntru și altul pe dinafară; adică cel ce, fiind lacom, se arată a fi postitor; sau, fiind asupritor, grăiește despre milostenie și laudă milosârdia; sau, fiind mândru, fericește smerenia. Și nu face aceasta vrând să laude fapta cea bună: că de ar grăi cu acest fel de scop ar mărturisi cu smerenie mai înainte neputința lui, zicând: vai mie, ticălosului, că sunt lipsit de toată bunătatea. Și numai după ce-și va mărturisi neputința lui să laude fapta cea bună; și nici ferindu-se să nu smintească pe cineva, pentru aceea o laudă. Că se cuvine să zică: eu sunt păcătos și ticălos, pentru ce dar, să smintesc și alt suflet, să am și această greutate? Că de ar face așa, măcar că păcătuiește ascuns, cel puțin la arătare s-ar vedea că face bine, pentru că nu smintește pe alții. Că a se osândi pe sine este o faptă a smereniei și a-ți fi milă de fratele tău ca să nu-l smintești este un semn de dragoste. Dar unul ca acesta nu laudă fapta cea bună cu vreun scop din aceste ce am zis, ci numai ca să-și acopere rușinea. Fericește numele faptei celei bune și grăiește de dânsa ca și cum și el ar fi așa sau și de multe ori ca să înșele pe altul și să-l strice. Că nici o răutate sau eres, nici însuși diavolul nu poate să amăgească pe cineva, de nu se va fățarnici că are faptă bună. Precum zice Apostolul: că și diavolul se preface înger luminat. Deci de se schimbă stăpânitorul, nu-i de mirare că se vor preface și slugile lui. Așadar mincinosul sau temându-se de rușine ca să nu se smerească, sau, precum am zis, vrând să înșele pe cineva va să-l strice, grăiește de fapta cea bună și o laudă și se minunează de dânsa, ca și cum și el ar fi așa și o știe. Acesta este cel ce minte cu viețuirea sa. Unul ca acesta nu este cum se vede, ci viclean. Altul se arată în față, și altul este în ascuns. Toată viețuirea lui este fățarnică și mincinoasă. […]
PREDICA I
Data trecută v-am spus că esenţa pregătirii pentru spovedanie şi împărtăşire stă în străpungerea pentru păcate însoţită de hotărârea neclintită de a nu-L mai jigni [rani] prin ele pe Domnul; şi că atunci când se va întâmpla asta, spovedania noastră va fi lucrătoare şi Sfânta Impărtăşanie mântuitoare. Acum vă voi vorbi mai desluşit despre aceste două aşezări sufleteşti, pentru a vedea dacă în noi ele sunt chiar aşa cum trebuie să fie şi pentru a primi prin asta încredinţare de nădejde că pregătirea noastră, spovedania şi Sfânta Impărtăşanie vor aduce, în cele din urmă, roadă lor mântuitoare.
Străpungerea pentru păcate nu e un simţământ simplu, ci e alcătuit din alte câteva. La temeiul ei stă simţământul neplăcut care vine din conştientizarea faptului că, dedându-ne păcatului, am căzut într-o stare foarte proastă. Acest simţământ îşi schimbă apoi înfăţişarea, după latura păcatului spre care işi întoarce luarea-aminte păcătosul care se pocăieşte. Când el, pornind de la acest simţământ, se întoarce spre sine însuşi, se supără pe sine şi pe voia sa cea rea: „De ce m-am supus aplecării păcătoase şi de ce m-am înclinat în faţa insuflării de sminteală, în vreme ce puteam să ţin piept şi să abat nenorocirea de la mine?“ Când se va întoarce spre păcatul în sine nu va mai vedea în păcat amăgirea sub care acesta e ascuns atunci când omul cade în el, ci-l va vedea slut şi cumplit, şi va începe să se dezguste de el şi să fugă de el. Când se va întoarce spre ceilalţi oameni – mădulare ale Bisericii, se va ruşina de faptul că, nefiind îngreuiat cu nimic faţă de ceilalţi, s-a ruşinat în aşa chip cu fapte netrebnice. Când se va întoarce spre Dumnezeu, fie că se va căina, se va tângui şi se va întrista pentru că L-a jignit [ranit] cu păcatele sale pe Dumnezeu, Cel atât de milostiv faţă de el, fie că se va umple de temere pentru soarta sa vremelnică şi veşnică la gândul dreptei judecăţi care îi pedepseşte pe păcătoşi, uneori într-un chip atât de învederat. Păcătosul care şi-a mărturisit cu sinceritate păcatele şi s-a osândit pe sine pentru ele va trece, după ce a intrat în sine însuşi, de la unul din aceste simţăminte la altul şi va statornici în inima sa plâns şi tânguire pentru păcate asemenea plângerii lui Ieremia pe ruinele Ierusalimului sau a iudeilor la râul Babilonului.
Supărarea pe sine, dezgustul de păcat, ruşinea, temerea, întristarea cea după Dumnezeu şi căinarea de sine înaintea Lui se aseamănă, în lucrarea pocăinţei şi spălării de sine prin lacrimile străpungerii, cu feluritele mijloace întrebuinţate în viaţa cea de toate zilele atunci când se spală albiturile murdare – şi la lucrătorul cu conştiinţă bună ele degrabă ajung la măsura cuvenită şi îşi împlinesc lucrarea în inima lui. Trebuie să ştiţi, totuşi, că nu toate aceste simţăminte au acelaşi preţ: îndurerarea pentru păcate de teama chinurilor veşnice, de ruşinea faţă de ceilalţi, de scârboşenia păcatului, cu necaz pe voia proprie, este o îndurerare de mic preţ – nedesăvârşită; iar îndurerarea pentru păcate din pricină că prin ele L-am jignit [ranit] pe Atotbunul nostru Domn este îndurerare de mare preţ – îndurerarea cea desăvârşită. Sfântul Apostol o numeşte „întristare după Dumnezeu” şi spune că ea lucrează în noi pocăinţă fără părere de rău, altfel spus hotărâre nestrămutată de a nu mai păcătui (v. II Cor. 7, 10). Tocmai la această întristare trebuie să ne ridicăm tânguirea de pocăinţă, altfel spus cu ea trebuie să împlinim simţămintele de pocăinţă. Nu se poate spune că simţămintele nedesăvârşite n-ar însemna nimic: şi ele îşi fac treaba lor în pocăinţă, numai că nu trebuie să rămânem la ele. Pot fi întrebuinţate ca pregătire premergătoare, ca mijloc de a mai înmuia întrucâtva inima împietrită – iar apoi inima, care în urma lor şi prin ele s-a obişnuit deja cu tânguirea pentru păcate, trebuie să treacă la întristarea după Dumnezeu. Acolo e sfârşitul căii. Doar întristarea după Dumnezeu face îndurerarea noastră pentru păcate plăcută lui Dumnezeu şi atrage de la El harul miluirii. Numai ea pune temelie tare hotărârii de a nu mai păcătui. Toate celelalte pălesc şi inima începe să simtă dragoste faţă de Dumnezeu, dragoste care îi şi dă îndrăzneala de a lua hotărârea şi a face făgăduinţa că nu-L va mai jigni [rani] cu păcatele sale pe Milostivul Dumnezeu, întrucât ea este o putere pe care n-o pot birui nici un fel de imbolduri păcătoase. Tocmai această stare străduiţi-vă s-o atingeţi, voi, care vă îndureraţi plângând pentru păcatele voastre! Să nu credeţi că asta e o osteneală peste puterile voastre – numai să daţi lucrării voastre lăuntrice următoarea întorsătură: conştientizaţi cât puteţi de limpede marile binefaceri ale lui Dumnezeu faţă de voi şi faceţi comparaţia cu nerecunoştinţa pe care o arătăm noi atunci când păcătuim. Pe cât ne este de firesc simţământul recunoştinţei, pe atâta ne este de firească şi întristarea, atunci când ne facem neplăcuţi binefăcătorilor noştri. Iată, astfel va apărea în voi întristarea cea după Dumnezeu, întristarea că L-aţi jignit [ranit] pe Dumnezeu, de la Care primim neîncetat doar mile şi Care este gata nu doar să le continue, ci şi să le mărească şi să ni le asigure pe toată veşnicia.
Grăbiţi-vă să faceţi astfel: fiindcă aceste simţăminte - ruşinea, temerea, supărarea – dacă sunt lăsate în voia lor, dezvoltă în om doar o îndurerare fără bucurie, care poate să ne întunece de tot şi să ne aducă în pragul deznădejdii; în vreme ce întristarea cea după Dumnezeu, cu toată durerea ei, revarsă bucurie şi umple inima cu nădejdea cea bună de a fi miluiţi – şi asta fiindcă e stârnită de conştientizarea dragostei lui Dumnezeu faţă de noi şi este primită de dragostea noastră faţă de Dumnezeu care, cu toată vinovăţia noastră, ne învaţă să vedem în Dumnezeu pe Tatăl Iubitor de fii, Căruia îi pare rău pentru copiii Săi neîndreptaţi şi totdeauna este gata să-i miluiască atunci când se întorc la El plini de căinţă. Intristarea cea după Dumnezeu, sprijinită de credinţă şi însufleţită de dragoste, ne face să simţim şi nemărginirea milostivirii lui Dumnezeu faţă de noi, potrivit căreia – chiar dacă păcatele noastre s-ar înmulţi mai mult decât perii capului sau chiar decât nisipul mării – Dumnezeu este gata să le ierte oricărui om care se pocăieşte de ele cu sinceritate. Cain şi Iuda n-au avut acest simţământ îndeajuns, şi au pierit în deznădăjduire – de care fie ca să ne păzească pe noi pe toţi Domnul Cel Milostiv; să ne păzească atât de nesimţirea cea împietrită, cât şi de deznădejdea cea pierzătoare! Fie ca El să ne dăruiască şi străpungere adâncă, şi durere a inimii înaintea Lui pentru păcatele cu care îl [ranim], şi totodată să ne dea nădejdea cea mângâietoare a miluirii!
Iar dacă cineva întreabă: „De unde să ştim dacă ne-am necăjit destul pentru păcatele noastre sau că frângerea inimii pentru ele şi-a împlinit lucrarea în noi?“, aceluia îi vom răspunde: „Hotarul frângerii inimii pentru păcate este hotărârea nestrămutată de a nu-L mai [rani] cu păcatele noastre pe Dumnezeu“. Această hotărâre este plânsul nemijlocit al frângerii inimii şi arată că frângerea inimii noastre a fost nefăţarnică, deplină şi bineplăcută lui Dumnezeu. Şi această hotărâre, la rându-i, înrâureşte frângerea inimii: alină amărăciunea ei şi o îmblânzeşte, în vreme ce buna nădejde a miluirii o însufleţeşte şi o înalţă. In pocăinţă, toate sunt legate între ele ca un şir neîntrerupt: ca atare, nu te mulţumi cu simţămintele de întristare, ci în timp ce te întristezi sileşte-te şi să părăseşti păcatele, făcând în aşa fel încât să nu mai cazi în ele şi să nu te mai pui într-aşa o poziţie necăjită şi chinuitoare. Care bolnav, după ce a aflat pricina bolii sale, nu se hotărăşte îndată să îndepărteze acea pricină? Cine, după ce s-a poticnit de o piatră şi s-a lovit, nu se jură că nu o să mai meargă pe acea cale? Aşadar, cel ce simte durere din pricina păcatelor şi recunoaşte că acestea l-au distrus, nu va mai sta mult pe gânduri, ci va pune îndată capăt iubirii sale de păcat; şi totodată, când se va îndurera pentru păcate, îşi va aduce aminte de toate prilejurile când a păcătuit – şi văzând unde a fost greşeala va lua hotărârea de a fugi de ele în tot chipul, statornicindu-şi şi mijloacele pentru asta.
De pildă: „Am fost într-o casă şi am căzut în cutare păcat: nu voi mai merge acolo; m-am împrietenit cu cutare şi cutare, şi iată ce m-au învăţat: acum o să rup orice legătură cu ei. M-am dedat cutărei distracţii, şi iată ce s-a întâmplat: acum nu o să-mi mai îngădui acel lucru pentru nimic în lume“. Astfel, cercetându-şi toată viaţa păcătoasă, cel care cu adevărat se pocăieşte şi se întristează pentru păcatele sale ia hotărârile cele bune: cum, unde, ce să îndrepteze pe toată întinderea vieţii sale ca să nu mai cadă în păcate; şi îndată face rânduieli potrivite cu hotărârile acelea, spunându-şi: „De-ar fi să mor, nicicum nu voi mai merge pe căile care m-au dus în starea asta pierzătoare“. Cel care îşi simte respiraţia îngreunată într-o cameră strâmtă fuge repede afară ca să tragă în piept aer curat; cel care nu mai poate suferi o haină strâmtă o aruncă de pe el îndată ce i se iveşte prilejul: aşa şi păcătosul în care s-a născut durerea pentru păcate aruncă de pe sine povara lor şi fuge repede din casa necurată şi stricătoare a păcatului în tărâmul curat şi larg al vieţii bineplăcute lui Dumnezeu.
Iată: cel la care s-au format, în cele din urmă, în inimă asemenea rânduieli şi năzuinţe, acela va fi cel ce s-a pregătit în chip desăvârşit pentru spovedanie şi pentru primirea Sfintei împărtăşanii. Unul ca acesta nu se va poticni la spovedanie şi nu va începe să îşi ascundă păcatele, ci cu dorire le va arunca afară din sine ca pe o otravă – iar cel care se va mărturisi astfel, acela se va apropia curat de paharul Domnului şi se va împărtăşi în chip vrednic cu Sfintele lui Hristos Taine. Iar cel care se va învrednici de asta, acela va primi în el pe Domnul, şi odată cu El toate puterile care sunt spre viaţă şi cucernicie, şi va trăi pe mai departe în acest veac cu evlavie, întreagă înţelepciune şi dreptate.
Domnul şi Mântuitorul nostru să lucreze în voi toţi o asemenea aşezare sufletească, încât să vă arătaţi vrednici de a primi această comoară negrăită! Amin!
11 februarie 1866
PREDICA II
“Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu!“ Aşa a grăit Domnul despre arătarea Sa pe pământ, despre faptul că El – împăratul împărăţiei celei de mântuire – deja a venit şi petrece printre oameni. Invăţând cu privire la acelaşi lucru pe cei iscoditori, El a spus cu un alt prilej: Iată, împărăţia lui Dumnezeu înăuntrul vostru este (Lc. 17, 21). – Atunci însă El era între oameni în afara lor, doar înfăţişând şi rânduind mijloacele de sălăşluire a Sa înăuntrul lor; iar acum intră în cei ce datorită credinţei vii primesc prin Sfintele Taine intrarea în împărtăşire cu El – intră în inimile lor şi împărăteşte acolo ca împărat dorit şi mântuitor. Căci spune: Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu întru Mine rămâne, şi Eu întru el (In 6, 56). Şi cei ce s-au învrednicit de acest bine mărturisesc: De acum trăiesc nu eu, ci trăieşte întru mine Hristos (Gal. 2, 20).
Tocmai această dorită împărăţire a lui Hristos Mântuitorul înăuntrul nostru s-a apropiat de voi, fraţilor! Iată, a mai rămas doar jumătate de zi până la clipa când veţi primi în voi pe Domnul: pregătiţi-vă, deci, să-L întâmpinaţi, să îl primiţi si să îl odihniţi în voi asa cum se cuvine.
In chip nevăzut, Domnul intră înăuntrul nostru. Intraţi, deci, în voi înşivă şi puneţi acolo totul în rânduială: ştergeţi prin suspine tot praful gândurilor deşarte şi nelucrătoare care s-a adunat, păziţi-vă prin cugetarea la cele dumnezeieşti; spălaţi cu lacrimi toată necurăţia gândurilor şi aşezărilor [dispoziţiilor] sufleteşti păcătoase, puneţi să stea de strajă sfânta trezvie; îndreptaţi şi refaceri prin pocăinţă nefăţarnică tot ce a fost stricat şi zdrobit prin căderile în păcat, îngrădiţi-vă cu sfânta râvnă spre împlinirea poruncilor. Lăsaţi să intre mai multă lumină prin ferestrele credinţei sincere şi lipsite de îndoieli, spre contemplarea tainelor iconomiei mântuirii noastre. Bineînmiresmaţi casa inimii cu miresmele rugăciunilor şi fierbinţii tinderi a simţurilor către Dumnezeu, şi mai ales pregătiţi-I sălaşul de odihnă cel drag şi plăcut Lui în dragostea nefăţarnică, ce s-a dăruit Lui pe deplin şi în întregime.
După ce aţi făcut în voi înşivă această rânduială, adunaţi-vă încă şi mai adânc înăuntrul vostru – şi aşteptaţi-L pe Domnul în linişte evlavioasă, cu dorire şi cutremur, cu osârdie arzătoare şi luare-aminte priveghetoare. Nu vă agitaţi în deşert şi nu vă risipiţi cu nimic din cele dinafară. In tot chipul să păziţi această caldă petrecere înăuntrul vostru pe care aţi dobândit-o prin postire şi rugăciuni şi care în chip deosebit v-a adumbrit sau vă va adumbri după spovedania sinceră şi deplină. Ingrijiţi-vă pentru un singur lucru: să pregătiţi daruri Domnului şi să le puneţi în locurile cuvenite.
Domnul nu primeşte daruri străine: căutaţi-le în voi înşivă; şi precum El Se dă pe Sine însuşi vouă, şi voi pregătiţi-vă din toate puterile firii voastre să vă aduceţi Lui ca jertfa. Bine orânduiţi-vă ca să-I aduceţi, mai înainte de toate, persoana voastră - conştiinţa şi libertatea voastră -, pentru a vă topi în El şi a vă supune întru toate doar voii Lui. Şi acest dar – cel mai înalt – puneţi-l pe primul loc după cele sfinte. După aceea, de-a dreapta puneţi pregătirea de a-I închina Domnului toate puterile sufletului: raţiunea, cu făgăduinţa de-a o avea ca păzitor credincios al adevărurilor aduse de Domnul pe pământ; voinţa, cu toate dorinţele şi aplecările, făgăduind să nu îi daţi libertatea de a ieşi dintre hotarele trase de poruncile Domnului; inima, cu toate simţămintele şi consimţămintele ei, făgăduind să înăbuşiţi în ea orice gust de cele trupeşti, necurate, pătimaşe şi să educaţi în ea numai gustul de ceea ce e curat, sfânt şi ceresc. De-a stânga puneţi pregătirea de a-I închina Domnului toate puterile trupului, făgăduind înfrânare deplină de la plăcerile simţurilor, păzirea simţurilor văzului şi auzului, înfrânarea limbii, legarea mişcărilor slobode, măsura în hrană, somn şi îmbrăcăminte, nelenevirea la osteneală, depărtarea de distracţiile deşarte şi seriozitatea atotcuprinzătoare a purtării.
După ce aţi pregătit înăuntrul vostru toate acestea şi aţi dobândit aşezare [dispoziţie] lăuntrică bineplăcută lui Dumnezeu, ţineţi-vă într-o luare-aminte încordată, aprinzând în inimă năzuinţa caldă şi plină de dor către Domnul, închipuindu-vă încă un singur lucru: cum să-L primiţi pe Domnul prima dată când Se va apropia şi va intra la voi. Să ştiţi că aceasta se săvârşeşte prin închinarea Lui ca unui Dumnezeu, Care trebuie să umple toată fiinţa omului; şi ştiind-o, să vă pregătiţi de asta, făcând experienţe şi exerciţii pregătitoare.
Iată toată pregătirea pentru întâmpinarea Domnului! Verificaţi-vă acum după îndreptarul acesta, care nu este o înşiruire de afirmaţii născocite după bunul meu plac; şi dacă se va arăta în voi vreun neajuns, împliniţi-l: încă mai este vreme. Arătaţi faţă de acest lucru toată osârdia şi toată grija, străduindu-vă mai ales să fugiţi de nepăsare, de răceală şi de împlinirea pur mecanică a rânduielii dinafară [exterioare] a acestor lucrări. Dacă veţi avea osârdie şi grijă de a primi în chip cât se poate de vrednic pe Domnul, atunci El nu va cere socoteală dacă va afla ceva nepregătit aşa cum trebuie, ci va primi osârdia în locul a ceea ce nu este de-ajuns; iar dacă nu va fi osârdie din partea voastră, toate pregătirile nu vor însemna nimic: aşa cum se întâmplă şi între oameni că o primire fastuoasă cu răceală şi formalism nu-l satisface pe oaspete şi nu-i face plăcere.
Dacă sufletul din oarecare pricină se încăpăţânează în oarecare privinţă, puneţi-l la strâmtoarea în care ne-a pus pe noi faţă de Sfânta Impărtăşanie buna Pronie a lui Dumnezeu. Lămuriţi-l: „Vrei să nu pieri? Mergi de te împărtăşeşte: fiindcă Domnul a zis, întărindu-şi cuvintele: Amin, amin zic vouă că dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui nu veţi avea viaţă în voi (In 6, 53). Insă împărtăşeşte-te cu pregătirea cuvenită: căci dacă nu vei face asta, împărtăşirea ta nu va fi spre mântuire, ci spre pierzare, precum învaţă apostolul grăind: Cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie osândă îşi mănâncă şi îşi bea, nesocotind Trupul Domnului (I Cor. 11, 29). Aşadar suntem strâmtoraţi din amândouă părţile: nu te vei împărtăşi, nu vei avea viaţă; te vei împărtăşi cu nevrednicie, te împărtăşeşti spre osânda ta. Deci ce rămâne de făcut? Pregăteşte-te cum se cade. Zici c-o să-ţi fie greu? Doar nu trebuie să muţi din loc munţii, ci să-ţi schimbi gândurile, simţămintele, dispoziţiile, cuvintele şi faptele, care sunt toate în mâna noastră. De noi depindea strecurarea râului în ele: cum să nu depindă de noi îndepărtarea acestui rău? Ai făcut rău: hotărăşte-te să încetezi şi să începi a face binele. Ai gândit rău: hotărăşte-te sâ încetezi şi să începi a gândi bine. Ai avut dispoziţii rele: hotărăşte-te să le schimbi şi să te încordezi spre dobândirea unor dispoziţii bune. Ce osteneală e în asta? Numai să ai dorinţă, şi totul se va săvârşi! Dacă s-ar cere o mulţime de fapte deja săvârşite şi o grămadă de bine în minte şi în inimă, ai putea să te mai dai în lături – dar nu: Domnul Se mulţumeşte numai cu buna hotărâre ca de acum înainte să te abaţi de la rău si să faci binele. Chiar de ai fi cu totul în păcate, îndată ce te vei pocăi de toate şi vei lua hotărârea nestrămutată de a plăcea Domnului întru toate, eşti pregătit. Apropie-te, aducând prinos Domnului numai această hotărâre - de a te închina doar Lui pe tine însuţi, de a-I închina doar Lui toate puterile tale şi tot restul vieţii tale.
Iar după ce am împlinit toate acestea, cu îndrăznire să ne apropiem de tronul harului, fără a ne tulbura cu frici mincinoase şi fără a ne da pierzării printr-o obrăznicie nechibzuită. Domnul vine cu milele Sale: să îl dorim. Vine nu ca să judece, ci ca să ierte; nu ca să pedepsească, ci ca să miluiască; nu ca să bată, ci ca să vindece şi să refacă. Unindu-Se cu sufletul, El îl umple de bunătăţile Sale.
Milostivul nostru Domn să vă înţelepţească să-L căutaţi şi să-L primiţi în aşa chip încât El, intrând, să cineze cu voi şi voi să cinaţi cu El! Amin!
19 februarie 1865
PREDICA III
Iată că a rămas mai puţin de o zi până la marea clipă când îl veţi primi în voi pe Domnul! Bucuraţi-vă şi vă veseliţi! Totodată însă, nu uitaţi nici că, întrucât această clipă este cea mai preţioasă din viaţa voastră, ea cere din partea voastră toată luarea-aminte şi toată grija. Domnul însuşi voieşte să Se dea vouă şi să aducă împreună cu Sine darurile Sale. Pe cât de nechibzuit lucru este a nu vă folosi de această milă dată în dar, pe atât de nelegiuită faptă este a nu o primi aşa cum se cuvine. Cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi bea şi îşi mănâncă (I Cor. 11, 29).
Ştiţi asta şi, bineînţeles, cu toţii vă siliţi, după puterile voastre, să vă arătaţi vrednici de a-L primi spre mântuirea voastră pe Domnul, Care vine la voi în sfintele Sale Taine. Presupun că şi acum sunteţi prinşi cu aceeaşi îndeletnicire – şi vreau să mă apropii de mintea voastră cu cuvântul meu şi împreună cu voi să lămuresc în amănunţime ce aşezare sufletească trebuie să dobândim şi cum trebuie să lucrăm pentru a ne apropia cu vrednicie de Sfintele şi Preacuratele lui Hristos Taine.
Să începem chiar din această clipă şi să mergem pas cu pas, până ce ne vom apropia de însuşi paharul Domnului, stabilind dispoziţiile şi faptele mântuitoare.
Chiar de la prima mişcare ne întâmpină Sfântul Apostol Pavel cu povaţa lui scurtă, însă aspră: Să se cerceteze omul pe sine, şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Pahar (I Cor. 11, 28). „Să se cerceteze pe sine“: să se cerceteze dacă este vrednic, şi cu această încredinţare trebuie să se apropie de Sfintele Taine – căci dacă se va apropia cu nevrednicie, osândă îşi va bea şi îşi va mânca. Ah, fraţilor! Frică aduce cuvântul acesta peste sufletul păcătos: căci cine poate spune că este vrednic cu adevărat să se apropie de Cina Domnului? Câte păcate! Câte necuraţii! [...] E înfricoşătoare apropierea, dar nici neapropierea nu e lipsită de primejdie: căci dacă nu mâncăm Trupul Domnului şi nu bem Sângele Lui, nu avem viaţă în noi. Suntem strâmtoraţi din amândouă părţile. Şi atunci, ce să facem? Să ne aruncăm în braţele însuşi Milostivului nostru Domn, strigându-I: „Milostive Mântuitorule! Cruţă-ne pe noi, nevrednicii, şi cu milostivirea Ta acoperă nevrednicia noastră!“
Totuşi, nu vă tulburaţi prea mult, fraţilor, cu temeri deşarte. Domnul este [intristat] nu numai dacă cineva nepregătit se apropie cu obrăznicie de Pahar, ci şi dacă cineva se chinuie, fără dreaptă socotinţă, cu o frică lipsită de rânduiala. Milostivul nostru Domn nu ne leagă cu condiţii de neîmplinit şi cere de la noi ca fiecare să împlinească puţinul care îi stă în puteri. Sfântul Dimitrie al Rostovului spune:
„Cel care şi-a mărturisit deplin păcatele, fară a fi tăinuit nimic; cel căruia i-a părut rău pentru ele, care plânge şi se căieşte; cel ce are voinţa şi hotărârea nestrămutată de a nu se mai întoarce la păcat, ci să se păzească de orice cădere în păcat; cel ce prin post, rugăciune şi alte nevoinţe ale cucerniciei s-a ostenit pe sine, milostivindu-L pe Domnul; cel ce s-a împăcat cu toţi şi n-a rămas învrăjbit cu nimeni – acela este pregătit a se împărtăşi cu vrednicie” – „şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Pahar“!
Iar dacă toate acestea au fost ori sunt împlinite de către voi, apropiaţi-vă cu nădejde bună de Domnul, având îndrăzneala smerită a copiilor. Suntem păcătoşi, în toate privinţele păcătoşi, însă Domnul a venit tocmai pentru a-i mântui pe păcătoşi. Nu păcatele sunt piedica, ci încăpăţânarea de a păcătui şi nepocăinţa. Dacă în starea aceasta sunteţi, nu vă apropiaţi! Iar păcatele deplânse, mărturisite şi dezlegate nu mai sunt nici în noi, nici asupra noastră. Ele sunt la fel ca surcelele tăiate din pom: atunci când iubeam păcatul, ele erau ramuri vii în pomul vieţii noastre şi se hrăneau din el; iar atunci când le-am întors spatele, când am ajuns să ne dezgustăm de ele, să ne pocăim şi să ne spovedim, prin aceasta le-am tăiat de la noi. In minutul dezlegării, ele au căzut de la noi. Acum sunt crengi uscate şi Domnul vine să ardă în noi aceşti spini ai păcatelor. Aşadar grija noastră de căpetenie să fie recunoaşterea păcatelor proprii, deplângerea, mărturisirea lor şi luarea hotărârii nestrămutate de a nu le mai săvârşi. Fie că aţi făcut deja toate acestea, fie că le veţi face acum, daţi mulţumită Domnului. Prin dezlegarea de păcate, Domnul îşi pregăteşte în noi locaş vrednic de El, curăţat si dereticat.
La această lucrare de căpetenie rămâne să adăugăm apoi încă una: să ne păstrăm luarea-aminte neîmprăştiată şi inima netulburată. Păziţi-vă, aşadar, de împrăştiere şi de grijile cele tulburătoare. Dacă întreaga săptămână aţi fost împresuraţi de treburile obişnuite, cu atât mai obligatoriu este să le lăsaţi acum deoparte şi, rupându-vă de toate, să intraţi în voi înşivă şi să rămâneţi acolo doar cu gândul la Domnul, Ce are să vină la voi. Curmaţi orice mişcare a gândurilor străine şi, cu privirea aţintită numai la Domnul, rugaţi-vă Lui cu rugăciune de puţine cuvinte a minţii, spunând fiecare întru sine:
„Nu mă lepăda, Doamne, de la faţa Ta! Nu te scârbi de mine, cel ce mult Te-am supărat! Nu mă alunga de la Cina Ta ca pe un necurat, ci viază-mă după cuvântul Tău! Cercetează-mă după mila Ta, chiar dacă sunt nevrednic! Vino la mine, cel ce pier, şi mă mântuieşte!“
Sau, mai simplu, repetă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!” Sau chiar şi fără cuvinte să cazi în inima ta la urmele paşilor Lui, aşteptând milă!
La asta s-ar putea mărgini toată osteneala pregătitoare de acum; dar dacă gândul nu va rămâne tare în această singură osteneală, daţi-i ca îndeletnicire meditaţia la însăşi împărtăşania şi, ca să nu rătăcească mult, legaţi-l cu spusele Domnului şi ale Sfinţilor Apostoli despre această Taină. Să ia aminte gândul la ceea ce a spus Domnul. Să cugete şi la ceea ce au grăit apostolii – şi să zidească prin aceste cuvinte sufletul.
Eu sunt Pâinea vieţii, spune Domnul, Care S-a pogorât din cer: de va mânca cineva din această pâine, va fi viu în veci; iar pâinea pe care o voi da Eu, dacă mănâncă cineva din ea, va fi viu în veci: si pâinea pe care Eu o voi da, Trupul Meu este, pe care îl voi da pentru viaţa lumii. Amin, amin zic vouă: dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu si bea Sângele Meu are viaţă veşnică, si Eu îl voi învia pe el în ziua de apoi: că Trupul Meu este adevărată mâncare si Sângele Meu este adevărată băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu si bea Sângele Meu rămâne întru Mine, si Eu întru el (In 6,48-58).
Cugetaţi la asta şi trageţi învăţăminte! Sau luaţi cuvintele Domnului de la Cina cea de Taină:
Luaţi, mâncaţi: acesta este Trupul Meu… Beţi dintru acesta toţi: acesta e Sângele Meu (Mt. 26, 26).
Sau învăţătura apostolului:
Dacă cineva mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul acesta cu nevrednicie, vinovat va fi faţă de Trupul si Sângele Domnului (I Cor. 11, 27).
Daţi una dintre aceste spuse minţii voastre şi puneti-o să mediteze asupra ei, să tragă din ea învăţătură ziditoare şi să dobândească aplecare spre rugăciune cu inimă înfrântă. Atunci când va veni rugăciunea, cădeţi înaintea Domnului cu gândul, sau şi cu trupul, şi nu vă depărtaţi de rugăciune atâta vreme cât o aveţi. Dacă rugăciunea va slăbi ori va pleca de la voi, încălziţi-o prin meditaţii şi iar rugaţi-vă.
Aşadar îngrijiţi-vă neapărat să petreceţi tot restul zilei de astăzi, şi mai ales seara, întru cugetarea la cele dumnezeieşti şi în rugăciune, până ce va veni odihna somnului. Iată, va veni dimineaţa. Indată ce veţi deschide ochii, apucaţi-vă de gândul vostru şi grăbiţi-vă să vă înviaţi în el măreţia zilei care a venit pentru voi, zi binecuvântată între toate zilele vieţii voastre, spunându-vă: „Aceasta este ziua pe care a facut-o Domnul: să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea! Au venit Pastile pentru sufletul meu!” Dar nu vă lăsaţi pradă agitaţiei deşarte şi nu vă răspândiţi în multe; grăbiţi-vă să vă adunaţi iarăşi gândurile şi să vă opriţi luarea-aminte asupra singurului lucru de trebuinţă: asupra a ceea ce are să fie cu voi şi pentru voi. Şi în acest duh pregătiţi-vă să mergeţi în sfânta biserică la Dumnezeiasca Liturghie, spunându-vă în sinea voastră în timp ce vă grăbiţi într-acolo: „Iată, Mirele vine: să mergem în întâmpinarea Lui!” Şi mergeţi în aşa fel încât să nu se stingă candela aprinsă în inima voastră.
Păziţi-vă! Vrăjmaşul va încerca să stingă această candelă aducând în suflet vreo stare rea, sau împrăştiere a gândurilor, sau grijă pentru vreun lucru Lumesc, sau vreo nemulţumire de ceva sau asupra cuiva, şi altele asemenea. Oricare dintre aceste mişcări sufleteşti aduce tulburare în suflet şi îl aruncă în neorânduială. Păziţi luarea-aminte şi întoarcerea către Domnul a minţii şi a inimii şi rugiţi de poticnirea aceasta.
Astfel păzindu-vă buna rânduială sufletească, veţi intra în casa Domnului. Petrecând aici, vă simţiţi ca şi cum aţi fi în foişorul din Sion, între Apostoli, pe care i-a împărtăşit Însuşi Domnul! Căci şi aici, ca şi acolo, El este Cel care lucrează, El este Cel ce Se împarte, tot El e şi Impărţitorul. El este Cel cu care urmează să vă împărtăşiţi, tot El e Cel care împărtăşeşte. Săvârşitorul omenesc al Tainei e doar organul Lui. Săvârşirea Tainei va fi pregătirea Cinei, anume pentru voi. Ceea ce s-a pregătit este Preacuratul Trup şi Preacuratul Sânge al Domnului; iar Cel ce pregăteşte e Domnul însuşi. Luaţi aminte, deci, şi înfăţişaţi-vă cu frică şi evlavie.
Luaţi aminte mai mult decât oricând la cele ce se citesc şi se cântă şi îndreptaţi totul spre gândul că pentru voi pregăteşte Domnul Cina cea de mântuire, şi încălziţi-vă pe măsură simţămintele şi dispoziţiile sufleteşti, aducându-le ca pe o jertfă în inimă lui Dumnezeu, Celui ce vede toate.
Incălziţi credinţa în prezenţa lucrătoare în Sfintele Taine a însuşi Domnului şi Mântuitorului nostru Care, şezând în cer, întru slavă, de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl, petrece aici în chip nevăzut şi binevoieşte a Se da în chip tainic, sub înfăţişarea pâinii şi vinului, celor credincioşi, pentru a-i pregăti de viaţa cerească. Plecând de la această credinţă şi contemplându-L în gând pe Domnul, Care va să vină din cer să ne cerceteze [viziteze], cu defăimare de sine strigaţi, urmând pilda dreptei Elisabeta când a fost cercetată de Maica Domnului: „De unde nouă aceasta, că însuşi Domnul vrea să vină la noi?” Sau prin cuvintele prorocului David: „Ce este omul, că-l cercetezi pe el?” Sau prin ale sutaşului: „Nu suntem vrednici să intri sub acoperişul nostru!” De la defăimarea de sine treceţi apoi la frica fiiască, care nu tulbură, ci aduce trezvie evlavioasă şi aşază duhul nostru în starea celor netrupeşti, care îşi ascund feţele, însă nu fug de la tronul lui Dumnezeu, ci doar strigă cu mare glas: „Sfânt, Sfânt, Sfânt“. Căci, cu adevărat, Domnul este aici. Şi Domnul va intra în noi. Care suflet nu este gata să strige împreună cu Apostolul Petru: „Ieşi de la mine, că sunt om păcătos!”, de nu ar fi porunca Domnului, care a îndatorat această păcătoşenie şi să caute şi să aştepte această cercetare a Domnului? Tocmai prin această voie a Domnului să vă însufleţiţi a dori, a înseta cu îndrăznire de Domnul; şi cu oarecare nerăbdare şi neînfrânare avântaţi-vă să-L primiţi, aşa cum fuge cerbul însetat la izvoarele apelor, aducându-vă aminte de cuvântul înţelepciunii, ce glăsuieşte: „Veniţi de gustaţi pâinea pe care am gătit-o vouă şi beţi vinul pe care l-am amestecat vouă!”, şi cuvântul Domnului însuşi, Care cheamă: „Cel ce însetează să vină la Mine!”
Iată, însetăm, Doamne – spuneţi în inimile voastre -, şi cu bună nădejde alergăm la îndurarea Ta! Miluieşte-ne, Multmilostive, şi dă sufletelor noastre sănătate, ca unor bolnavi; curăţire, ca unor leproşi; lumină, ca unor întunecaţi; tărie, ca unor slăbănogi; mângâiere celor necăjiţi, pace celor tulburaţi! Ne aşteptăm, Doamne, ca toate acestea să fie nouă odată cu primirea Ta, Izvorule al tuturor bunătăţilor!
Iar de la această aşteptare, care nu va fi ruşinată, întorcându-vă la sine şi mărturisind că sunteţi gata să îl întâmpinaţi şi primiţi pe Domnul, mai tare aprindeţi-vă frângerea inimii şi făgăduinţa de a nu mai fi îngăduitori faţă de păcat, chiar dacă ar trebui să muriţi pentru asta; şi, după ce v-aţi plâns trecutul, să îl rugaţi pe Domnul însuşi să vă spele, să vă cureţe, să vă albească, să vă dea haină luminată, strigând către Dânsul:
„Mai vârtos mă spală de păcatul meu şi de fărădelegea mea mă curăţeşte!… Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele!”
Astfel, trecând de la un simţământ la altul, de la credinţă la defăimarea de sine, de la defăimarea de sine la frică, de la frică la dorire, de la dorire la nădejde, de la nădejde la frângerea inimii, veţi alcătui înăuntrul vostru o cântare de masă ce îl va desfăta pe Domnul şi va atrage luarea-aminte a locuitorilor cereşti!
în starea aceasta harică şi sub această adumbrire cerească să vă apropiaţi, în cele din urmă, de paharul Domnului, pe care văzându-l, închinaţi-vă Domnului Ce Se apropie de voi, împreună cu apostolul strigând: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Şi, deschizându-vă gura şi inima, primiţi-L pe Domnul cu smerenie şi evlavie, cu gând trezvitor rugându-vă Lui prin cuvintele Sfântului Dimitrie al Rostovului:
„Intră, Lumina mea, şi luminează întunericul meu! Intră, Viaţa mea, şi înviază-mă pe mine, omorâtul! Vino, Doctorul meu, şi vindecă rănile mele! Intră, Foc Dumnezeiesc, şi arde spinii gresalelor mele şi inima mea cu văpaia iubirii Tale aprinde-o! Intră, împăratul meu, şezi pe tronul inimii mele şi împărăteşte în mine – Tu eşti Singurul meu împărat şi Domn!”.
Pregătiţi-vă să-L întâmpinaţi pe Domnul, şi El va intra fără îndoială în voi, şi va cina împreună cu voi în inima voastră. Atunci nu veţi cere să vă înveţe cineva: căci Singurul învăţător al tuturor va fi în voi. La El să şi luaţi aminte cu urechea inimii şi să întipăriţi pe hârtia minţii graiurile Lui. El vă va învăţa toate, numai să vă îngrijiţi a-L păstra în voi cu toată grija şi cu toată luarea-aminte, îmbiindu-L numai cu ceea ce îi place Lui să vadă în noi. Amin!
6 martie 1864
(in: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)
(Gal. 4, 8-21; Mc. 6, 45-53)
”Îndrăzniți! Eu sunt; nu vă temeți”. Iată temeiul nădejdii noastre! Prin orșice nevoie și necaz ar trebui să treci, adu-ți aminte că Domnul e aproape și însuflețește-te, răbdând bărbătește. Așa cum El a apărut înaintea Apostolilor care se chinuiau vâslind pe mare, arătat îți va face și ție deodată, care te chinuiești, ajutorul și ocrotirea Sa. El este pretutindeni și totdeauna gata să te ocrotească. Trebuie doar să stai împreună cu El sau înaintea Lui prin credință, rugăciune, nădejde și încredințare în sfânta Lui voie. Va avea loc atunci unirea sufletului cu Domnul, iar de aici îți va veni tot binele. Totuși, asta nu inseamnă că deodată vor veni îndată și mărirea, și slava, și cinstea dimpreună cu cele asemenea. Pe dinafară poți rămâne la fel ca mai înainte, dar ți se va adăuga răbdarea bărbătească și cu inima bună a acelei rânduieli a lucrurilor care a fost plăcută Domnului în privința ta: și acesta este lucrul de căpetenie pe care trebuie să-l cauți.
Fericirea este înlăuntru, nu în afară; iar cel aflat în legătură vie cu Domnul are fericirea lăuntrică întotdeauna.
Daca inima dumneavoastra se incalzeste cand cititi rugaciunile obisnuite, prin acest mijloc sa aprindeti focul inimii pentru Dumnezeu. Rugaciunea Lui Iisus, daca o faceti mecanic, nu va ofera nimic, este ca oricare alta rugaciune rostita cu limba.
Incercati in timpul rugaciunii Lui Iisus sa va ganditi ca Domnul Insusi va este aproape
si sta inaintea sufletului dumneavoastra si urmareste ceea ce se petrece in el. Iar in suflet, in acelasi timp, sa desteptati dorul de mantuire si increderea ca, in afara de Domnul, de la nimeni nu puteti astepta mantuirea.
Apoi sa strigati catre El, vazandu-L in minte inaintea dumneavoastra: “ Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!” sau: “ Milostive Doamne, cu judecatile pe care le stii, mantuieste-ma!”.
Lucrarea aceasta nu consta deloc in cuvinte, ci in simtirea pentru Domnul.
Arderea duhovniceasca a inimii pentru Domnul este dragostea fata de El.
Ea se aprinde datorita atingerii Domnului de inima. Deoarece El intru totul este iubire, atingerea Lui de inima indata aprinde dragostea fata de El. Iata, acesta trebuie sa fie obiectul cautarii dumneavoastra. Savarsirea rugaciunii Lui Iisus este doar unealta pentru acest lucru sau, mai bine zis, doar osteneala, care arata dorinta puternica a sufletului de a-L dobandi pe Domnul.
Pe limba sa aveti rugaciunea Lui Iisus, in minte vederea Domnului inaintea dumneavoastra, iar in inima dorul dupa Dumnezeu sau unirea cu Domnul.
Daca toate acestea vor fi neantrerupte, Domnul, vazand cat de mult va siliti, va va da cele cerute.
Faceti bine si chibzuiti toate acestea si luati-le ca indrumar si cititi-le mai des ca sa vi le reannoiti in minte, sa stiti cum trebuie sa lucrati.
CULEGERE DESPRE RUGĂCIUNEA LUI IISUS
Lucrarea minţii
PARTEA I
DESPRE RUGĂCIUNEA OMULUI CARE S-A ÎNSINGURAT ÎN CĂMARA INIMII SALE,
ÎNVĂŢÂNDU-SE ŞI RUGÂNDU-SE ÎN TAINĂ
Cuvânt înainte
Printre dvs. se află mulţi, care nu ştiu în ce anume stă lucrarea cea lăuntrică a omului cugetător de
Dumnezeu precum nu înţeleg nici ce este cugetarea de Dumnezeu. Aceştia nu ştiu nimic despre
rugăciunea ce se face cu mintea, socotind că se cuvine să ne rugăm numai cu acele rugăciuni care se
află scrise în cărţile bisericeşti. Cât despre tainica vorbire pe care o săvârşeşte omul cu Dumnezeu
în adâncul inimii sale şi despre foloasele care decurg dintr-însa, aceştia, câtuşi de puţin nu le cunosc
şi nici n-au gustat această dulceaţă duhovnicească. Precum este un orb din naştere care doar aude
despre lumina soarelui, dar nu ştie ce anume este această lumină, asemenea sunt şi cei care numai
aud despre învăţăturile cele cugetătoare de Dumnezeu şi despre rugăciune, dar de înţeles nu le
înţeleg. Din pricina grosimii simţirii lor, ei se lipsesc de multe bunătăţi duhovniceşti şi rămân în
urmă pe calea acestor fapte bune, care duc spre o stare desăvârşită, bineplăcută lui Dumnezeu. De
aceea, spre îndrumarea celor simpli, înfăţişăm aici câteva lămuriri despre învăţătura lăuntrică şi
despre rugăciunea cea cugetătoare de Dumnezeu, pentru ca doritorul unor asemenea lucruri să
înceapă, cu ajutorul Celui Prea Înalt, să le înveţe, fie câtuşi de puţin.
5
Învăţătura duhovnicească a omului celui dinlăuntru începe cu următoarele cuvinte ale lui Hristos:
"Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi închizând uşa ta, roagă-te Tatălui tău Celui într-ascuns"
(Mat. VI, 6).
CAPITOLUL I
DESPRE ÎNDOITUL ÎNŢELES AL OMULUI, AL ÎNVĂŢĂTURII, AL RUGĂCIUNII ŞI AL
CĂMĂRII
Omul este o doime: cel din afară şi cel lăuntric, al trupului şi al duhului. Cel din afară este văzut,
trupesc, iar cel lăuntric este nevăzut, duhovnicesc sau potrivit cuvântului Apostolului Petru: "omul
cel ascuns al inimii, întru nestricăcioasă podoabă a duhului blând şi liniştit" (I Petru 3, 4). şi Sfântul
Pavel lămureşte îndoita fire omenească, spunând: "cu toate că omul nostru cel dinafară se strică,
omul nostru cel dinlăuntru se înnoieşte zi de zi" (II Cor. 4,16). Aici Apostolul vorbeşte lămurit
despre omul cel dinafară şi cel dinlăuntru. Astfel, omul cel dinafară se întocmeşte din mai multe
mădulare, pe câtă vreme cel lăuntric ajunge la desăvârşire prin minte, prin luarea aminte la sine,
prin frica lui Dumnezeu şi prin darul Domnului. Faptele omului cel dinafară sunt văzute, iar cele ale
celui dinlăuntru rămân nevăzute; potrivit Psalmistului: "o prăpastie este lăuntrul şi inima omului!"
(Psalm 63, 7). Tot astfel vorbeşte şi Apostolul: "cine dintre oameni ştie ale omului, fără numai
duhul omului care este întru el?" (I Cor. 2,11). Singur doară Cela ce ispiteşte inima şi rărunchii,
cunoaşte toate tainele omului lăuntric.
De aceea şi învăţătura este o doime; cea dinafară şi cea lăuntrică întru cugetarea de Dumnezeu; de
afară în înfloriturile meşteşugului vorbirii, dinlăuntru în rugăciuni; dinafară în minte ascuţită,
dinlăuntru în focul duhului, de afară în lucrări iscusite ale frumuseţii, dinlăuntru în privirea celor
nevăzute; de afară cunoştinţa care îngâmfă (I Cor. 8, 1), pe cînd dinlăuntru cea care se smereşte;
într-adevăr, cunoştinţa cea dinafară este iscoditoare, vrând să afle toate, pe când cea lăuntrică ia
aminte de sine şi nimic altceva nu doreşte, decât să-L cunoască pe Dumnezeu, Căruia poate să-I
spună ca David: "ţie inima mea pururea ţi-a vorbit; pentru Tine căuta-tu-te-a faţa mea; faţa Ta,
Doamne neîncetat o caut" {Psalm 26, 13). şi apoi: "precum cerboaica doreşte apa izvoarelor, tot aşa
Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!" (Psalm 41,1).
Rugăciunea de asemenea este o doime - dinafară şi lăuntrică; cea care se face la arătare şi cea care
se face în taină; cea care se săvârşeşte în adunare şi cea care se rosteşte în singurătate; rugăciunea
făcută ca o îndatorire şi rugăciunea săvârşită de bunăvoie. Cea care este îndeplinită ca o rânduială şi
se va face în chip văzut, după tipicul bisericesc, rugăciunea cea obştească îşi are timpurile ei:
miezonoptica, utrenia, ceasurile, liturghia, vecernia şi pavecerniţa, rugăciuni la care oamenii sunt
chemaţi de sunetul clopotelor, fiindcă ei trebuie să le ducă în fiecare zi Împăratului Ceresc, ca pe o
cuvenită danie. Pe când rugăciunea care se face în taină, de bunăvoie, se săvârşeşte uneori fără să
aibe nevoie de o vreme anumită, ci după voia fecăruia, fără nici un fel de chemare, ci numai din
6
imboldul duhului însuşi. Cea dintâi, adică rugăciunea bisericească, cuprinde un anumit număr de
psalmi, de tropare, de canoane şi de alte cântări şi de lucrări preoţeşti, pe când cealaltă (cea tainică,
cea de bunăvoie), aşa cum nu ţine seamă de o vreme anumită, tot aşa nu-şi hotărăşte nici numărul
rugăciunilor, ci fiecare se roagă atât cât vrea, uneori mai puţin, alteori mai mult. Cea dintâi este
rostită în auzul tuturor, cu gura şi cu glas tare, pe câtă vreme ceade a doua se săvârşeşte numai cu
mintea. Întâia se rosteşte în picioare, iar cea de a doua nu numai stând sau mergând, ci chiar
odihnindu-te în pat; - într-un cuvînt: întotdeauna, oricînd ţi s-ar întîmpla să ridici mintea către
Dumnezeu. Întâia, cea obştească, se săvârşeşte în templul Domnului, în biserică, sau, în anumite
împrejurări, într-o casă oarecare, în care se adună mai mulţi credincioşi, pe când cea de a doua, cea
însingurată, se săvârşeşte într-o încăpere încuiată, potrivit cuvîntului Domnului: "când te rogi, intră
în cămara ta şi, închizând uşa ta, roagă-te Tatălui tău Celui într-ascuns" (Mat. 6, 6).
Tot astfel cămara este şi ea o doime; una din afară şi alta lăuntrică, materială şi duhovnicească; cea
materială este lucrată din lemn sau din piatră, iar cea duhovnicească este inima sau mintea; sau,
după cuvintele Sfântului Teofilact gândul cel tainic. Acestea sunt unul şi acelaşi lucru (Coment. la
Matei, cap. 6). De aceea, cămara cea materială stă într-un singur loc, pe când cea duhovnicească
este pretutindeai purtată împreună cu omul; oriunde s-ar afla omul, se află cu el şi inima lui
întotdeauna, iar înlăuntrul inimii sale el se poate încuia cu mintea, adunându-şi gândurile şi se poate
ruga lui Dumnezeu în taină - fie aflându-se în mijlocul oamenilor, fie chiar stând de vorbă cu ei.
Rugăciunea lăuntrică, când se întîmplă ca cineva, în vreme ce se află în mijlocul oamenilor, să fie
mişcat de Duhul spre săvârşirea ei, nu are nevoie nici dc gură, nici de slovă tipărită, nu se foloseşte
de mişcarea limbii, nici de glasul gâtlejului (deşi aceasta se întîmplă uneori şi în singurătate), ci
doar numai de ridicarea mâinii spre Dumnezeu şi de adâncirea omului în sine însuşi, lucrare ce se
poate împlini în orice loc.
Cămara materială, a omului ce se linişteşte într-însa, închide o singură fiinţă, pe când cea lăuntrică,
cea duhovnicească, îi face loc şi lui Dumnezeu şi întregii împărăţii Cereşti, potrivit cuvintelor
evanghelice ale lui Hristos însuşi: "Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru" (Luca 17, 21).
Acest text este astfel lămurit în cuvintele Sf. Macarie Egipteanul: "inima este un prea mic vas, dar
într-însa sunt îngerii, este viaţa şi împărăţia, într-însa sunt cereştile cetăţi, într-însa sunt toate
comorile harului".
În încăperea lăuntrică, în cămara inimii, omul trebuie mai des să se închidă, decât între pereţii cei
văzuţi şi, adunându-şi acolo toate gândurile, să-şi înfăţişeze mintea înaintea lui Dumnezeu, să se
roage Lui în taină, cu toată căldura duhului şi cu credinţă vie, iar odată cu acestea, să se înveţe întru
cugetarea de Dumnezeu, pentru ca astfel să poată creşte până la statura bărbatului desăvârşit.
CAPITOLUL II
DESPRE RUGĂCIUNEA CARE ÎL ÎNCĂLZEŞTE PE OM ŞI ÎL UNEŞTE CU DUMNEZEU ÎN
DRAGOSTE
7
Înainte de toate trebuie să se ştie că orice creştin - dar mai ales o faţă duhovnicească- trebuie, după
datoria chemării sale, să se îngrijească prin orice mijloc şi întotdeauna, să se unească cu Dumnezeu
Ziditorul, Cel plin de dragoste; Făcătorul de bine, şi cel mai mare Bun al său, de care şi pentru care
a fost zidit, căci sufletul făcut de Dumnezeu, nimic altceva nu se cuvine să aibă în miezul cugetului
său, adică în ţelul său cel din urmă, decât pe Dumnezeu Însuşi, de la care şi-a primit el viaţa şi firea
şi pentru care de-a pururi trebuie să trăiască, fiindcă tot ce se vede pe pământ, tot ce este îndrăgit şi
dorit de oameni: bogăţia, slava, soţia, copiii - într-un cuvânt, toate cele frumoase, dulci şi iubite în
lumea aceasta, nu sunt proprii duhului, ci numai trupului şi, fiind arătări vremelnice, repede vor
trece ca o umbră. Pe câtă vreme duhul, ca unul ce după a sa fire este veşnic, îşi poate găsi o pace
veşnică numai într-unul Veşnic Dumnezeu, ca întru bunul cel mai înalt al său, mai frumos decît
frumuseţile, mai dulce şi mai iubit decât toate cele dulci şi iubite, întocmai ca în locul firesc, de
unde a purces şi unde iarăşi trebuie să se întoarcă. Căci precum trupul; venind din pământ, în
pământ iarăşi se întoarce, tot aşa şi duhul, venind de la Dumnezeu, la Dumnezeu se întoarce şi întru
El petrece, fiindcă tocmai de aceea a şi fost creat de Dumnezeu, ca de-a pururi să petreacă în
Dumnezeu. şi noi de aceea, în această vremelnică viaţă, cu sârguinţă trebuie să căutăm unirea cu
Dumnezeu, ca să ne învrednicim să fim cu El şi acum şi în viaţa viitoare, în veci.
Dar nimeni nu poate să ne unească cu El decât numai prin dragostea care izvorând din inimă, îşi
merge drumul ei până la capăt. Căci şi femeia păcătoasă din Evanghelie, tocmai de aceea a şi primit
de la Domnul atâta covârşitoare milă spre iertarea păcatelor şi unire neclintită cu El "pentru că mult
a iubit" (Luca 7, 47). El îi iubeşte pe cei ce-L iubesc, se alipeşte de cei ce se alipesc de El, stă de
faţă înaintea celor ce-L caută şi revarsă îmbelşugată dulceaţă asupra celor dornici a se desfăta de
dragostea Lui.
Pentru ca omul să poată trezi în inima sa atâta dragoste spre a se uni cu Domnul în nedespărţita
unire a dragostei, omul are nevoie să împlinească lucrarea rugăciunii cât mai adeseori, ridicându-şi
mereu mintea la Dumnezeu. Căci aşa cum o flacără se măreşte pe măsură ce mai adesea punem
lemne pe foc, tot aşa şi rugăciunea ce des se săvârşeşte cu adâncirea minţii în Dumnezeu, trezeşte în
inimă dumnezeiască dragoste care înflăcărându-se, va înfierbânta omul lăuntric în întregime, îl va
lumina şi-l va învăţa. Ea îi va arăta tot ce îi este necunoscut şi tainic în adâncul înţelepciunii şi-l va
face asemenea unui înflăcărat serafim de foc, neîncetat stând cu duhul în faţa lui Dumnezeu, privind
la El cu mintea şi astfel sorbind o negrăită dulceaţă dumnezeiască.
CAPITOLUL III
RUGĂCIUNEA ROSTITĂ CU GURA, DAR FĂRĂ LUAREA AMINTE A MINŢII, ESTE
ZADARNICĂ
Ar fi nimerit să amintim aici câteva texte apostolice despre rugăciunea cea făcută cu duhul şi cu
mintea, ce nu sunt aşa de lămurit înţelese, iar prin aceasta să punem început bun în adâncirea acestei
învăţături.
8
În Epistola către Efeseni, Sf. Apostol Pavel ne sfătuieşte să ne rugăm cu duhul: "faceţi în toată
vremea - spune el - întru Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri" (Efes. 6,18). Acelaşi Apostol în
Epistola I către Corinteni spune: "duhul mi-e în rugăciune, dar mintea mea este neroditoare" (I
Cor.14,14).
Însă cum se întîmplă oare, că omul se roagă cu duhul, dar mintea lui rămâne neroditoare?
Cuvântul "duh" este înţeles în Sfânta Scriptură în felurite chipuri. Uneori el se întrebuinţează în
locul respirării, alteori în locul sufletului sau chiar în locul unei dorinţi oarecare, sau al unui alt gând
de început bun sau rău, precum, de asemenea, în locul vreunei virtuţi sau al vreunui viciu, cum sunt:
duhul smereniei, duhul dragostei, duhul milosârdiei şi cele potrivnice lor: duhul mîndriei, duhul
urii, duhul iubirii de arginţi şi altele. Alteori, iarăşi cuvântul "duh" este pus în locul vreunui dar
oarecare al Sfântului Duh, ca de pildă: duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul vederii şi altele.
Iar uneori, chiar în locul minţii, precum stă scris la acelaşi Apostol: "să vă primeniţi - zice el - în
duhul cugetului vostru" (Efes. 4, 23).
Sfătuindu-i pe efeseni să se roage cu duhul, în locul duhului apostolul pune însăşi mintea pe care
omul ce se roagă trebuie s-o îndrepte către Dumnezeu.
Scriindu-le însă corintenilor, când le vorbeşte de duhul celor ce se roagă şi de mintea ce rămâne
neroditoare - în acest loc el pune cuvântul "duh" în locul glasului şi al răsuflării omului, ca şi cum ar
spune către ei: ce folos aveţi voi, corintenilor, dacă vă rugaţi numai cu glasul răsuflării voastre, iar
mintea nu vă ia aminte la rugăciune, ci îşi închipuie felurite lucruri? Ce folos aveţi dacă vorbiţi
multe cu limba, iar cu mintea nu luaţi aminte la cele ce grăiţi? Chiar dacă ai rosti mii de cuvinte cu
limba, ce folos vei trage, o, omule! şi dacăvei cânta din toată puterea gâtlejului, atât cât îţi va
îngădui răsuflarea, iar mintea nu va sta înaintea lui Dumnezeu şi nu-L va vedea, ci gândurile ei
altundeva o vor abate? O asemenea rugăciune nu-ţi va fi de nici un folos, nici de Dumnezeu nu va fi
auzită şi va rămâne neroditoare. Prea bine a judecat Sf. Ciprian, când a spus: "cum vrei oare să fii
auzit de Dumnezeu, când tu nu te auzi nici pe tine însuţi? Vrei ca Domnul să-şi aducă aminte de tine
când te rogi, dar tu nu-ţi aduci aminte nici de fiinţa ta însăţi?" Apostolul ne aduce drept pildă
corintenilor şi totodată şi nouă tuturor, când spune: "mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu
mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea" (I Cor.,14,15). Când mă rog deci cu limba şi
cu glasul, vrea să le spună el acestora, care iese din răsuflarea mea, atunci neapărat trebuie să mă
rog şi cu mintea.
