MANDRIE, HABOTNICIE, ATITUDINI

Psihologia și psihiatria dacă nu se întâlnesc cu creștinismul autentic au mari șanse să dea greș. În contextul lumii de astăzi oamenii apelează la fel de fel de mijloace de vindecare psihică neglijând cu desăvârșire pe Dumnezeu și cunoașterea de sine.
Asprimea sufletească a celor care par virtuoși sau a celor care habotnicesc pe tărâmul creștinismului sunt aceia care n-au înțeles ce vrea Hristos de la ei. Adevăratul creștinism se recunoaște cu ușurință în sufletul aceluia care iubește pe semeni și reușește să facă față vrăjmașilor lui compătimindu-i și iubindu-i. Părintele Porfirie Bairaktaris cu ușurință radiografiază realitatea care ne înconjoară și ne oferă câteva repere spre a ne suscita interesul:
Mi-a zis Bătrânul într-o zi:
-Creștinul trebuie să se ferească de habotnicie bolnavă, adică atât de sentimentul superiorității pentru virtuțile  sale, cât și de cel al inferiorității pentru păcătoșenia Lui. Una este complexul de inferioritate și cu totul altceva, melancolia. 
A venit odată la mine un medic psihiatru și a început să condamne creștinismul pentru că, zicea el, creează complexe de vinovăție și melancolie. I-am răspuns: 
,,Sunt de acord că unii creștini, din pricina greșelilor proprii sau ale altora, sunt prinși în capcana complexului de vinovăție, dar și tu trebuie să fii de acord că cei din lume cad adesea într-o boală și mai gravă – mândria. Conștiința religiasă a vinovăției, alături de Hristos, dispare, în cele din urmă, prin pocăință și spovedanie, pe când mândria celor ce trăiesc departe de Hristos nu dispare nicidecum”.

PATIMILE NOASTRE - SUFLETESTI SI TRUPESTI

Omul având o structură dihotomică - trup și suflet - cu singuranță este luptat de vrajmașul diavol pe ambele părți astfel încât să se întregească una pe alta și omul să nu se mai poată ridica. Când cele două structuri ale omului sunt biruite de patimi, omului i se întărește starea de mânie, starea de repulsie și dispreț față de semeni astfel încât să nu-și mai găsească ieșirea. Părintele Vasilios Bacoianis ne vorbește despre:
Patimile noastre.
„Dacă nu ne biruim patimile, zadarnic am venit pe lume, mai mult pentru a face răul” (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Există două feluri de patimi: patimile trupului, numite patimi trupești, și patimile sufletului, cunoscute sub numele de patimi sufletești. 
Patimile trupului sunt în principal: îmbuibarea pântecelui și curvia, în timp ce patimile sufletului sunt mândria, invidia, răutatea, ura și celelalte asemenea.
Patimile trupești au drept „aliat” plăcerile trupului, care, ca un rău năvalnic, îl trag cu ele pe omul neputincios, în timp ce patimile sufletești nu au legătură cu plăcerile trupului. 
Aceasta înseamnă că oamenii sunt robiți mai lesne de patimile trupești decât de cele sufletești. De aceea și atotvicleanul diavol ne războiește mai întâi prin patimile trupești (pornind de la pântece) și după aceea prin patimile sufletești. Am văzut acest lucru și la Hristos. Diavolul L-a ispitit mai întâi prin patimile trupești (prin foame) (v. Matei 4, 3), și după aceea prin slava deșartă (v. Matei 4, 6).
Și patimile trupești, și cele sufletști întinează sufletul, însă de cele mai multe ori cele sufletești. 
De exemplu, Sfântul Ioan Gură de aur vorbește despre ținerea minte a răului: „Nimic altceva nu umple atât de mult sufletul de necurăție cât mânia care rămâne continuu înlăuntrul nostru”. 
Într-adevăr, sufletul se pervertește mai mult din căderile în patimile sufletești decât în cele trupești. 
În ceea ce privește căderea trupească lucrurile stau diferit, deoarece căderile în păcat sunt vădite, aduc mustrarări de conștiință, de vinovăție.

Pr. Arsenie Boca- Viitorul Romaniei

Parintele Neonil (Staretul Manastirii Frasinei) - Despre actele cu cip

„Pe cel tăcut şi cu grijă la cuvinte îl ţin de prost şi mut”

„Dar pe cel ce boscorodeşte din burtă şi din fiţuici şi îi minte cu privire la mântuirea lor îl laudă şi îl primesc.”
„Cei mai mulţi cinstesc ca nepătimitori şi ca sfinţi pe cei ce făţăresc virtutea şi altceva arată în pielea obrazului, şi altceva sunt după omul din lăuntru, şi anume plini de toată nedreptatea, pizma, viclenia şi răul miros al plăcerilor. Ei socotesc aşa, pentru că nu au ochiul sufletului curăţit, nici nu sunt în stare să-i cunoască pe aceia după roadele lor. Iar pe cei ce petrec în evlavie şi virtute şi în nerăutatea inimii, care sunt sfinţi cu adevărat, îi socotesc, în chip greşit, ca pe oamenii de rând şi trec pe lângă ei dispreţuindu-i şi îi ţin de nimic.

Unii ca aceştia cinstesc ca învăţător şi ca om duhovnicesc mai degrabă pe cel guraliv şi arătos. Iar pe cel tăcut şi cu grijă la cuvinte îl ţin de prost şi mut.

Cei trufaşi la cuget şi bolnavi de mândria diavolului se întorc de la cel ce vorbeşte în Duhul Sfânt, socotindu-l trufaş la cuget şi mândru. Căci cuvintele lui mai degrabă îi pleznesc decât îl străpung. Dar pe cel ce boscorodeşte din burtă şi din fiţuici şi îi minte cu privire la mântuirea lor îl laudă şi îl primesc. Astfel, nu este nimeni înntre unii ca aceştia care să poată deosebi şi vedea lucrul bine şi aşa cum este.”

(Sfântul Simeon Noul Teolog - Cele 225 de capete teologice şi practice)

„Cele trei” prin care se face tot păcatul şi toată virtutea

„Mâniaţi-vă, zice, împotriva păcatului, adică mâniaţi-vă pe voi înşivă şi pe diavolul.”
„Suntem datori să mişcăm cele trei părţi ale sufletului în chip cuvenit şi potrivit cu firea, cum au fost create de Dumnezeu: mânia împotriva omului nostru din afară şi a şarpelui Satan. Mâniaţi-vă, zice, împotriva păcatului, adică mâniaţi-vă pe voi înşivă şi pe diavolul. Mâniaţi-vă, ca să nu păcătuiţi împotriva lui Dumnezeu. Pofta trebuie să o mişcăm spre Dumnezeu şi virtute, iar raţiunea să o punem în fruntea acestora amândouă cu înţelepciune şi cu ştiinţă spre a porunci, a sfătui, a pedepsi şia stăpâni cum stăpâneşte împăratul peste robi; şi atunci raţiunea din noi le cârmuieşte pe acestea după Dumnezeu. Iar dacă patimile se răscoală împotriva raţiunii şi vor să o conducă, să punem raţiunea peste ele. Căci zice fratele Domnului: Dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela e bărbat desăvârşit, puternic să înfrâneze tot trupul şi celelalte (Iacov 3, 2). Fiindcă, adevărat vorbind, toată nelegiuirea şi păcatul se săvârşesc prin aceste trei, precum toată virtutea şi dreptatea se susţin iarăşi prin aceste trei.”
( Sf. Isihie Sinaitul, Cuvânt despre trezvie)

Invierea omului duhovnicesc în tine...

„Când se înmulţeşte răbdarea în sufletele noastre, e semn că am primit în ascuns harul mângâierii.”

„Când se apropie învierea omului duhovnicesc în tine, se trezeşte în tine moartea faţă de toate, şi în sufletul tău cel neasemenea zidirii se încălzeşte bucuria: şi gândurile tale se închid înlăuntrul tău, în dulceaţa aflătoare în inima ta. Dar, când lumea va învia în tine, împrăştierea cugetării ţi se va înmulţi împreună cu cugetul mărunt şi nestatornic. Iar lume numesc patimile pe care le zămisleşte împrăştierea. Şi, când acestea se vor naşte şi se vor desăvârşi, se prefac în păcate şi omoară pe om. Precum nu se nasc copii fără mamă, aşa nu se nasc patimile fără împrăştierea cugetării şi nici păcatul împlinit fără convorbirea cu patimile.

Când se înmulţeşte răbdarea în sufletele noastre, e semn că am primit în ascuns harul mângâierii. Tăria răbdării e mai mare ca gândurile de bucurie ce se ivesc în inimă. Viaţa în Dumnezeu e moartea simţurilor. Când vieţuieşte inima, mor simţurile. Iar învierea simţurilor este moartea inimii. Şi, când acestea învie, e semn că a murit inima pentru Dumnezeu.”

(Sf. Isaac Sirul - Cuvinte despre nevoință)

Un dialog între un pelerin și un duhovnic.

Pelerinul: Binecuvântați, Părinte.

Părintele: Domnul să te binecuvânteze, fiul meu. Ești singur?

Pelerinul: Din păcate, sunt singur. Oamenii m-au părăsit.

Părintele: Te-au părăsit sau i-ai părăsit? Îți pare rău că ești singur?

Pelerinul: Da, sunt singur și îmi pare rău de aceasta. Însă jur, nu sunt eu de vină. Eu îi iubesc pe oameni, pe toți oamenii, chiar și pe cei străini, sunt pregătit să mă jertfesc pentru omenire, însă nu pot să iubesc un om anume. De îndată ce se așează cineva lângă mine, mă tulbur. Mă deranjează ceea ce spune, ceea ce face și nu îl suport. Sfârșesc prin a face companie doar cu mine însumi. Am intenții bune, crede-mă, Părinte, dar nu pot să îi suport; aceasta este nefericirea mea.

Părintele: Fiule, se vede că ești un om bun și este evident că suferi. Spune tot, pentru a te despovăra. Iisus, care te aude, te va milui și îți va da bucuria vieții. Doar să spui adevărul, căci omul se primejduiește mult din cauza propriilor lui minciuni. Și, un sfat înainte să începi: nu te iubi exagerat pe tine însuți și să nu vrei să te îndreptățești întotdeauna.

Pelerinul: Sunt bun, Părinte. Iubesc întreaga umanitate. Vreau să mă jertfesc pentru toți. Visez la o societate fericită și să fiu eu cauza acestei fericiri. Însă celălalt, omul concret pe care îl întâlnesc pe drumul vieții mele, îmi năruiește toate aceste vise. Am vrut să mă căsătoresc; nu am făcut acest pas și trăiesc singur. Mi-a fost frică că nu voi găsi o femeie cu care să mă potrivesc. Am vrut să am mulți prieteni, însă nu am și trăiesc singur. Pe drum, venind la mănăstire, mă rugam și ceream: Vino, Tu, Cel singur la cel singur! Vorbeam de unul singur. Oare se va milostivi de mine Dumnezeu? Ți-am spus tot adevărul: iubesc omenirea, dar nu pot să îl iubesc pe aproapele.

Părintele: Fiule, ești sincer, dar faci o greșeală, fără să știi. Nu iubești pe nimeni, cu o excepție: te iubești pe tine însuți. Ai spus: Vino, Tu, Cel singur, la cel singur! Aceasta, fiule, o spunea un sfânt către Iisus. Însă Iisus vine luând chipul unui om de lângă noi și mai ales chipul unui om care se află în necaz. Tu, cel laș, care nu suporți pe nimeni, nu ai dreptul să-L chemi pe Cel singur ca să te viziteze. Dacă vei accepta omul de lângă tine, atunci te va vizita Singurul pe care L-ai chemat. Celălalt, chiar și când ne deranjează, este mijlocul mântuirii noastre. Iisus a învățat această iubire, iubire care nu cere nimic în schimb. Ceea ce ai spus, că iubești omenirea, dar nu poți să iubești omul concret, e egoism ascuns, iubire de sine, care te lipsește de raiul care e celălalt.

Să-ți aduci aminte întotdeauna adevărul pe care pustiul l-a arătat: Nu se poate omul mântui altfel decât prin aproapele lui.

(Extras din „Responsabili pentru toate”, arhim. Nectarie Antonopoulos,(trad. de pr. dr. Staicu Ciprian-Ioan) Edit. Egumenița, 2010, pp. 132-135)

Conservele batranului Efrem

Pe cand Parintii din Sfantul Munte coborau si cumparau cate ceva sau primeau binecuvantari de la alte manastiri - posmag sau legume -, cobora si Batranul Efrem, noaptea in ascuns, si isi umplea traista cu cutii de conserve goale de prin gropi. Iar ziua urca si el cu sacul incarcat in sihastria lui, dand astfel celorlalti impresia ca duce alimente. Cand ajungea la pestera, punea cutiile de conserve inaintea usii pesterii sale, ca vizitatorii sa le vada si sa-si faca impresia ca este mancacios, tocmai el care tinea posturi lungi. Iar din multa nevointa si din multa umezeala ce avea pestera, mai tarziu a dat in tuberculoza. De aceea a fost nevoit ca singur sa-si zideasca putin mai departe de pestera, intr-un loc insorit, o coliba mica de piatra care abia il incapea. Acolo si-a continuat acelasi tipic: cara in ascuns cutii de conserve goale de prin gropi si le lasa inaintea usii sale. "

Toti cei care le vedeau - fiindca nu stiau adevarul despre batranul Efrem - spuneau:

- Ce face acesta aici? A adunat toate conservele!

Binecuvantarile (alimentele) ce i le dadeau cateodata Parintii le primea cu bucurie, dar noaptea mergea si le lasa pe la chiliile Parintilor ce aveau nevoie sau la bolnavi, carora le si slujea. El insusi avea multa daruire si se lasa in purtarea de grija a lui Dumnezeu.

Odata, cand a fost inchis in pestera, din pricina zapezii, Bunul Dumnezeu a trimis hrana Batranului Efrem printr-un om care, dupa ce a lasat o traista plina, a disparut dinaintea batranului. Staretul a slavit pe Dumnezeu si a trecut toata iarna aceea cu acea binecuvantare a lui Dumnezeu.

Pe langa toate cele ce le-am spus, Batranul Efrem avea multa prihanire de sine si unii, din pacate, credeau cele spuse atunci cand se clevetea pe sine. Astfel, in smerenie si in ascuns si-a sfarsit nevointa sa aspra pentru dragostea lui Hristos si s-a odihnit in Domnul .

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Cuviosul Alexie, omul lui Dumnezeu

Se spune ca demult, ar fi fost un imparat puternic care avea un fiu, pe cat de destept si de chipes, pe-atat de ascultator.

Cum baiatul crescuse, imparatul s-a hotarat sa-l insoare cu fiica unui alt imparat vecin. Fiul, Alexie era numele sau, nu s-a impotrivit, dar de cum s-a sfarsit nunta in biserica, fara sa sufle o vorba, a plecat, nu se stie unde si nu s-a mai stiut de el. De cum a iesit din biserica, Alexie a mers tot inainte, pana ce a ajuns la o manastire. Acolo, s-a rugat sa-l primeasca si pe el si, dupa o vreme, ducand viata cucernica, s-a calugarit. 

Cand staretul a murit, ceilalti monahi au vrut sa-l numeasca pe el egumen (staret), dar iarasi Alexie nu s-a invoit cu onorurile si, in taina, a parasit manastirea. Intre timp, anii si posturile ii brazdasera obrajii, altadata rumeni, iar barba lunga ii ascundea chipul. In straie sarmane si astfel schimbat la fata, Alexie se intoarse la tatal sau, caruia, fara sa-i spuna cine este, i-a cerut o camaruta langa grajduri. Acolo a mai trait el cativa ani, in reculegere, rugaciuni si post, nestiut si singur, doar cu Dumnezeu in suflet si ingrijind de animale. 

Iata insa ca, intr-o buna zi, clopotele bisericii au inceput sa bata. Cand s-au dus la biserica, sa vada cine murise, oamenii au ramas muti de uimire: clopotele bateau singure, netrase de mana de om. Si tot atunci, slujbasii curtii imparatesti au vazut in chilioara strainului o lumina vie, de parca ar fi fost inauntru o torta aprinsa. Cand au dat fuga sa vada ce s-a intamplat, l-au gasit pe calugar mort, intins la pamant, cu mainile pe piept puse cruce, iar in jurul lui pluteau prin aer limbi de foc luminoase, care insa nu incendiasera incaperea. In maini, monahul tinea o scrisoare si, oricat s-au straduit ei sa i-o smulga, nu au izbutit. 

Chemat in graba, imparatul a poruncit sa i se aduca scrisoarea, dar nimeni n-a putut-o lua. Dar cand s-a apropiat el insusi de cel mort, a luat scrisoarea usor, fara opintire. Pe hartie, statea scris: Eu sunt fiul tau, cel de multi ani pierdut... Alexie. Era in ziua de 17 Martie. 

De atunci, an de an, lumea ortodoxa, romanii de pretutindeni serbeaza Alexiile sau pe Cuviosul Alexie, Omul lui Dumnezeu, Alexie cel Cald sau Omul cel cald al lui Dumnezeu, cum i se mai spune. Pentru ca in ziua lui, in fiecare an pamantul se dezgheata si invie toate ganganiile, iar pamantul se dezmorteste.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Staretul Tadei - Cum ne sunt gandurile, asa ne este si viata

Despre rugaciune

de Pr. Teofil Paraian


Sfantul Marcu Ascetul spune: "Cand iti aduci aminte de Dumnezeu inmulteste rugaciunea, ca atunci cand il vei uita Domnul sa-si aduca aminte de tine". Ii tare fain! M-am gandit de multe ori la cuvantul acesta si fac o legatura intre el si ceea ce-mi spunea mama cand mergeam la scoala departe de casa: "Nu-ti uita de Dumnezeu, nu-ti uita de rugaciune". Parca ar fi fost un cuvant din Filocalie.

In Scara Sfantului Ioan Scararul se spune: "Rugaciunea este intarirea lumii", deci oamenii care se roaga intr-un fel sustin lumea aceasta. Ei Il fac pe Dumnezeu milostiv fata de lumea aceasta. Sigur ca Dumnezeu, daca a creat lumea aceasta, vrea sa fie milostiv fata de lume si s-o intareasca, dar contribuim si noi la intarirea lumii cu rugaciunea pe care o facem, rugaciunea fiind nu numai un mijloc de imbunatatire personala, ci si un mijloc de imbunatatire a societatii in care traim.

Rugaciunea are foarte mare importanta pentru lume in general, ca si pentru persoanele singuratice, in special; pentru cei sanatosi si in buna stare, ca si pentru cei bolnavi si in suferinta. Numai ca nu trebuie sa ramanem doar la rugaciune cand e nevoie de mai mult decat de rugaciune. 

In Pateric se spune ca un parinte, care era mai mare peste o obste de zece insi, se ruga lui Dumnezeu ca si in viata de dincolo de mormant sa fie si ucenicii impreuna cu el. Conditia pentru aceasta a fost stabilita prin minune dumnezeiasca: "Sa fie ucenicii la masurile parintelui"; si atunci vor putea fi impreuna in vesnicie. In viata aceasta pamanteasca s-a constatat ca ucenicii nu erau la masurile parintelui, caci ei n-au ajutat pe un bolnav pe care l-au gasit pe cale, pe cand parintele, cu toate ca era singur, si-a dat toata silinta sa-l ajute pe acel bolnav, care de fapt nu era un bolnav obisnuit, ci era ingerul lui Dumnezeu, inchipuit intr-un bolnav fara ajutor. 

Este interesant de observat ca cei zece ucenici ai parintelui, desi erau cu totii impreuna, nu s-au simtit indemnati sa faca ceva concret pentru cel ce se intamplase a le fi in cale, in timp ce parintele, singur fiind, s-a gandit sa-l transporte in spate si sa nu-l lase acolo unde il intalnise. 
Pe mine, de la prima lectura a acestui pasaj din Pateric, m-a surprins felul cum a intampinat bolnavul de pe cale constatarea celor zece ucenici, ca n-au ce sa faca cu el. Bolnavul, ca si cum ar fi fost de acord cu ei, ca intr-adevar n-au cum sa-l ajute, a zis: "Duceti-va si rugati-va pentru mine". Mie, acest cuvant a continuat sa-mi ramana in minte ca o ironie. Bineinteles, are si rugaciunea rostul ei, dar ea nu inlocuieste si nu suplineste ceea ce s-ar mai putea face si ceea ce ar mai trebui facut, adica mila, ajutorul material efectiv.

Rugaciunea in care nu-ti pui inima pentru aproapele nu-i rugaciune, ci formalitate si profesionalism.

Numai la rugaciune putem sa stim ce legatura avem cu Dumnezeu, ce legatura avem cu oamenii. In rugaciune ne apar fel de fel de ganduri care arata cine suntem si ce suntem.

Sfantul Maxim Marturisitorul de pilda, in dialogul intre un batran si un frate, a raspuns la intrebarea cum Sfantul Apostol Pavel care avea atatea griji pentru a propovadui si pentru a ajuta Bisericile spune totusi "neincetat sa va rugati", cum se ruga el neincetat? Si Sfantul Maxim Marturisitorul, raspunzind la aceasta intrebare, nu spune ca Sfantul Apostol Pavel zicea mereu: "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul", ci spune altceva. Zice ca: "Rugaciunea neincetata este sa ai mintea pururea lipita de Dumnezeu cu multa dragoste si cu dor, sa atarni cu nadejdea de Dumnezeu si sa te increzi in El in orice ai face si ti s-ar intampla". Acesta este raspunsul Sfantului Maxim Marturisitorul din care intelegem ca de fapt rugaciunea nu e de fapt o simpla repetare a unei formule de rugaciune, ci este o atitudine de rugaciune, o angajare spre slujirea lui Dumnezeu, sa simti ca esti lipit de Dumnezeu cu gandurile tale, sa simti ca atirni de El si sa ai nadejde in El si sa te increzi in Dumnezeu in orice ai face si ti s-ar intampla, si atunci aceasta stare sufleteasca ti se primeste de Dumnezeu ca o rugaciune.

O conceptie la fel cu aceasta a Sfantului Maxim Marturisitorul o avea si un pustnic despre care se spune in Pateric ca a fost vizitat de un oarecare strain care la plecare si-a cerut iertare de la parintele ca l-a retinut de la rugaciunea lui, de la programul lui. Si parintele respectiv a raspuns asa: "Rugaciunea mea, frate, este sa te primesc pe tine si sa te petrec cu drag". Cine Ii slujeste lui Dumnezeu prin ceea ce face si isi face datoria in viata aceasta, acela, daca da un sens religios vietii, prin tot ceea ce face Ii slujeste lui Dumnezeu. De altfel, Cuviosul Dorotei spune ca: "A te tine de o singura fapta buna inseamna a zidi un singur perete si nu o casa intreaga".

Rugaciunea neincetata nu trebuie inteleasa ca o simpla repetare continua a unei formule de rugaciune, ci mai degraba ca o stare de rugaciune; constiinta permanenta a prezentei lui Dumnezeu, constiinta din care izvoraste, in mod necesar, preamarirea lui Dumnezeu.

In Pateric se spune ca este necesar ca rugaciunea sa fie unita cu faptele, adica lucrurile pe care le cerem de la Dumnezeu sa le urmarim si cu fapta. Adica, traim o viata de nepasare si apoi sa cerem de la Dumnezeu niste lucruri pe care le-am vrea, dar pe care, intr-un fel, am putea sa le castigam si noi insine?

Biserica nu ne cere o singura metoda de angajare in rugaciune, ci ne cere o rugaciune vie, o angajare ca intr-un fel de rugaciune in tot ceea ce facem noi pozitiv in aceasta lume. De aceea este foarte important sa-si gaseasca omul si munca pe care o face, ca munca pe care o poate binecuvanta Dumnezeu si pe care o binecuvinteaza Dumnezeu.

E foarte important cuvantul acesta: "Rugaciunea este oglinda sufletului". L-am putea lua ca o lozinca sau ca un principiu. Cel care se roaga isi manifesta sufletul in rugaciune in raport cu Dumnezeu, in raport cu lumea, in raport cu oamenii, in raport cu binele lui, cu nadejdea pe care o are, pentru ca rugaciunea, zice undeva in Scara Sfantul Ioan Scararul, este "aratarea nadejdii si secure impotriva deznadejdii". Cum ti-e rugaciunea asa ti-e si sufletul.

In Scara Sfantului Ioan Scararul, despre rugaciune se spune ca este Judecata si judecatorie si scaunul judecatorului inainte de judecata viitoare". Deci, ce-i rugaciunea? Judecata, judecatorie si scaunul judecatorului inainte de judecata viitoare. Ce inseamna asta? Inseamna ca mai ales la rugaciune ne aratam cine suntem noi din punct de vedere al raportului cu Dumnezeu.

Rugaciunea e rascolitoare si de bune si de rele.

Cine nu are inima curata acela proiecteaza din necuratia lui asupra Mantuitorului nostru Iisus Hristos propriile sale necuratii. Marturisesc multi dintre credinciosii nostri ca la rugaciunile pe care le fac au imagini necuviincioase, si ca in rugaciunile pe care le fac nu se intalnesc cu Domnul Hristos, ci se intalnesc cu propriile lor necuratii. De ce se intampla asa ceva? Pentru ca rugaciunea este oglinda sufletului, rugaciunea este masura la care se gaseste sufletul.

Rugaciunea inainte de a ne face sa ne intalnim cu Dumnezeu, inainte de a ne aduce constiinta legaturii cu Dumnezeu, ne aduce intalnirea cu noi insine, ne descopera pe noi insine noua insine. Si cum ne descopera? Rascoleste adancurile sufletului nostru. 

Poate stiti ca parintii cei duhovnicesti spun ca "rugaciunea este oglinda sufletului". Ce inseamna asta? Ca in cadrul rugaciunii si in actiunea de a ne ruga ne cunoastem masura la care suntem. Si sa stiti ca masurile mele au fost scazute tare. M-am intalnit cu furtuni de gand. Si zicand eu "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul" am simtit niste rascoliri de gand. Ma gandeam ca toata lumea le are dar nu le spune. Nu m-am consultat cu nimenea, ca nici nu stiam ca trebuie, nici nu stiam sa ma consult, au mers asa lucrurile de la sine. Si a fost bine ca n-am pus niciodata rascolirile de gand in legatura cu rugaciunea, ca poate as fi renuntat la rugaciune. N-am renuntat, si a fost bine ca n-am renuntat. 

Asta a fost, sa zicem, cunoasterea de sine prin rugaciune. Mi-am dat seama de inclinarile negative, mi-am dat seama de agoniselile negative, pentru ca sa stiti ca la incarcatura negativa cu care venim in lumea aceasta se adauga si negativele pe care le acumulam, in sensul ca bagam in noi fel de fel de impresii, fel de fel de informatii, fel de fel de lucruri cu care nu ne putem prezenta oriunde si oricand, si aceasta si intamplator si de multe ori si voit. De exemplu cineva care citeste un roman excitant, isi baga el in suflet negative, niste lucruri care dupa aceea il urmaresc. Sfantul Ioan Scararul spune ca rugaciunea poate fi intinata sau spurcata, poate fi furata, poate fi pierduta si poate fi curata. La rugaciune curata ajung cei care au rezolvat in ei intinaciunile. Dar Sfantul Ioan Scararul nu spune ca daca ai rugaciune spurcata sa nu te mai rogi, ci prin rugaciune progresezi in rugaciune. Nu trebuie sa te sperii niciodata de ce-ti vine in minte, nici din cele ce le-ai vazut, nici din cele ce le-ai adus din strafunduri de existenta, important este sa vrei sa nu le ai. Si atunci, pentru ca noi nu suntem capabili prin noi insine sa ne facem randuiala, cerem ajutorul lui Dumnezeu. Mantuirea, am zis, vine prin Mantuitorul. Si cerem ajutorul Mantuitorului: "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul".

Se spune despre Sfanta Maria Egipteanca ca 17 ani a trait in desfranare si ca tot 17 ani i-au trebuit ca sa-si faca randuiala in minte. Deci lucrurile trebuie luate in serios.

Acuma sa stiti ca nu sunt un rugator din acela care e coplesit de rugaciune in asa fel incat sa-mi vina numai ganduri extraordinare in rugaciune; imi mai vin si ganduri obisnuite. Dar nu-mi pare rau niciodata, daca imi vine in gand un binefacator il pun inaintea lui Dumnezeu in atmosfera de rugaciune si zic: Doamne, ajuta-l pe cutare, ca uite m-a ajutat si el pe mine, sau imi vine in minte o poezie frumoasa, o spun si cand ma rog, si zic: asa-i Doamne ca-i fain? Asta inseamna imbunatatire de viata, sa ajungi la niste ganduri care sa le poti prezenta si sa le poti invalui in rugaciune.

Cum esti, asa ti-e rugaciunea, cum te porti, asa te rogi. Nu te rogi, scazi in rugaciune, te rogi, inaintezi in rugaciune. Chiar exista un indemn: "Roaga-te cum poti, ca sa ajungi sa te rogi cum trebuie!".

Un cuvant vrednic de a fi retinut si urmat este acela ca: "Rugandu-te, inveti sa te rogi". Numai rugandu-te mereu poti inainta in rugaciune. Cine renunta la rugaciune, renunta la progresul in ea.

Cat trebuie sa se roage omul ca sa-l miluiasca Dumnezeu? 
M-am intrebat si eu: de cate ori trebuie sa zica cineva "Doamne miluieste-ma" ca sa-l miluiasca Dumnezeu? Si m-am gandit la fiul risipitor. Fiul risipitor cand s-a intors si-a facut intii o socoteala: "Ma voi duce la tatal meu si voi spune: tata, am gresit la cer si inaintea ta, nu sunt vrednic sa ma numesc fiul tau, primeste-ma ca pe unul din slujitorii tai". Si cand s-a apropiat de casa, tatal l-a vazut de departe si a alergat inaintea lui si a cazut pe grumazul lui si l-a sarutat. Deci nu l-a pus in studiu, sa zica: sa vedem ce face acum cand se intoarce, sa vedem ce zice. Nu l-a pus in studiu pentru ca nu era cercetator stiintific, ci era tata, si inima de tata il inghesuia sa-l primeasca. Noi credem ca Dumnezeu e Tatal nostru. Cand l-a primit a inceput sa zica: "Tata, am gresit la cer si inaintea ta nu sunt vrednic sa ma numesc fiul tau". Nu a mai zis si "primeste-ma ca pe unul din slujitorii tai", cum isi facuse el socoteala. Si tatal sau nu a zis: zi de vreo suta de mii de ori asa, ca apoi te iert. Deci noi trebuie sa avem incredintarea ca Dumnezeu ne miluieste. Dar zicem "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul" de atatea ori de cate putem sa zicem, desi nu cred ca la sfarsitul vietii va zice Dumnezeu catre mine: tu mai puteai sa zici de un milion de ori si nu ai zis. Nu cred lucrul acesta pentru ca aceasta e o metoda de imbunatatire sufleteasca, nu o metoda de a cere mila lui Dumnezeu, in intelesul ca numai atunci ti-o da Dumnezeu daca ai zis de nu stiu cate ori. Important e sa avem incredintarea in mila lui Dumnezeu; dar noi cerem mila lui Dumnezeu ca sa ne putem observa pe noi insine. E o metoda de imbunatatire, de a tine legatura cu Dumnezeu si de a ne curati sufletul.

Cea mai la indemana nevointa a calugarului si a mireanului deopotriva, este rugaciunea de toata vremea si privegherea.

Nu trebuie sa se sileasca nimeni sa faca performante de priveghere. Priveghere sa faci in intelesul de a nu fi impresurat de ganduri rele, sa ai intotdeauna o trezvie, sa fii intotdeauna treaz cand trebuie sa faci ceva.

E scris undeva in Pateric: "Calugarul care se roaga numai cand se roaga, acela nicidecum nu se roaga". Deci nu se roaga cand se roaga dupa un program, ci toata viata trebuie sa fie o rugaciune, acel "Rugati-va neincetat" (I Tesaloniceni 5,17) despre care stim ca l-a zis Sfantul Apostol Pavel ca indemn.

Un parinte duhovnicesc din Manastirea Agapia ii indemna pe oameni sa se roage neincetat si le spunea sa se roage chiar si cand merg sa faca un pacat, pentru ca poate chiar faptul ca te angajezi in rugaciune cu staruinta sa te ajute sa-ti schimbi gandul si sa nu mai pacatuiesti.

Cine ar putea sa citeasca din Psaltire mai mult? Doua categorii de oameni: pensionarii si somerii, si nici unii nici altii nu citesc, mai ales din pensionari, desi vreme au.

De ce trebuie sa citim rugaciunile? Nu ar trebui sa vorbim cu Dumnezeu cu gandurile noastre asa cum sunt ele? 
Pai incercati sa vorbiti cu Dumnezeu cu gandurile voastre si o sa vedeti ca nu le veti putea ridica la masurile la care sunt rugaciunile pe care le citim. In ce masura ma pot identifica cu niste rugaciuni care au fost compuse de altii? In masura in care castigi si tu sentimentele altora. 
Eu, de exemplu, "Domnul este pastorul meu" - Psalmul 22 - v-am spus, socotesc ca e o rugaciune ca si cand as fi facut-o eu. Sunt altele cu care nu ma potrivesc foarte bine, dar in orice caz noi putem sa ne cercetam sentimentele si sa ni le indreptam, sa ni le apropiem de ceea ce aduc in noi ideile respective.

Evagrie Ponticul spune ca rugaciunea este "vorbirea mintii cu Dumnezeu", nu este repetarea mecanica a unei formule de rugaciune.

Cand recitam rugaciuni nu ne rugam, ne rugam atunci cand ceea ce spunem simtim, cand ceea ce spunem ne impropriem.

Cine este in sfera recitarilor nu se roaga, ci doar spune rugaciuni, iar cel care vorbeste cu Dumnezeu prin cuvintele rugaciunii, acela se roaga. Intai este rugaciunea cu cuvantul, rugaciunea gurii, apoi vine rugaciunea mintii, cand cele ce le rostim cu gura le intelegem si cu mintea, rugaciunea mintii putand fi detasata de rugaciunea gurii, fiind mai inaintata decat rugaciunea gurii, ramane la nivelul gandului, dar la nivelul gandului prin cuvinte, pentru ca rugaciunea este prin cuvinte chiar cand nu spunem cuvinte cu gura, spunem cuvinte cu gandul, tot cuvintele pe care le-am putea spune si cu cuvantul vorbit. Si exista o rugaciune a inimii care este rugaciunea deplina, rugaciunea simtim, rugaciunea in care nu se roaga numai gura, nu se roaga numai mintea, ci se roaga si inima, adica omul intreg se roaga, la idei adaugand si simtirea. Aceasta este de fapt rugaciunea inimii cand inima se roaga impreuna cu mintea, cand intre inima si minte se face o legatura in asa fel incat omul intreg se roaga, adaugand la idei sentimente. Exista si o rugaciune a simtirii, o rugaciune in care se taie cuvantul de pe buze, o rugaciune a inimii care este o indreptare a sufletului catre Dumnezeu, o rugaciune fara cuvinte, dar la aceasta rugaciune ajung putini.

Rugaciunea intra mai adanc decat intra cuvantul vorbit, intra mai adanc in suflet decat intra gandurile obisnuite.

Cum sporesti in relatia ta cu Dumnezeu prin rugaciunea din biserica si cum sporesti in relatia cu Dumnezeu prin rugaciunea facuta acasa? Care este diferenta dintre ele si care este echilibrul dintre ele? 
Draga, intr-un fel nu este nici o diferenta, pentru ca tot rugaciune e si acasa si la biserica! Ceea ce faci in biserica, faci organizat si impreuna cu altii, faci intr-un loc consacrat, intr-un loc sfintit anume pentru Dumnezeu. Se recomanda ca atunci cand e slujba la biserica si cand poti fi la biserica, sa fii la slujba, fiindca pentru rugaciunea particulara gasesti si alta vreme, cand nu este slujba la biserica. Ma gandesc in special la Sfanta Liturghie.

Cea mai mare jertfa si rugaciune posibila pe pamant este Sfanta Liturghie.

Nu locul, ci calitatea rugaciunii este ceea ce se cauta.

Ca sa inlocuiesti studiul cu rugaciunea sau sa-ti faci din rugaciune profesiune, nu-i corect.

Parinte, daca pentru un motiv neprevazut intarziem seara incat nu ne putem face canonul obisnuit de rugaciune pana la ora la care ne culcam de obicei, ce trebuie sa facem? 
Sa va culcati!

Roadele fiecarui fel de rugaciune sunt roadele pricinii care au determinat-o.

Sfantul Isaac Sirul spune ca: "Rugaciunea este o bucurie care inalta multumire". Deci ce este rugaciunea, intre altele? "O bucurie care inalta multumire."

Rugaciunea este cuvantul omului catre Dumnezeu.

Taina rugaciunii este sa te rogi in taina.

Puteti citi toate cartile din lumea asta despre rugaciune, mai mult decat faptul de a te angaja nu-i nimic. Dumnezeu se descopera nu tehnicii, nu faptului ca faci inchinaciuni sau ca stai in genunchi sau ca stai in picioare, nu faptului ca pun degetul intr-un loc pe inima si privesti spre inima. Astea sunt numai niste lucruri prin care se angajeaza omul simplu ca sa se poata concentra mai bine. Dar in realitate, lucrurile astea n-au nici o valoare pentru viata launtrica, pentru viata sufleteasca interioara. Important este sa iei aminte la ganduri, important este sa te simti in legatura cu Domnul Hristos, sa stii ca mantuirea vine prin Mantuitor, nu de la tine, sa ocolesti gandurile cele rele prin asezarea aceasta de rugaciune, prin deprinderea aceasta de rugaciune.

Zic unii ca trebuie sa bagi mintea in inima. Ca si cand mintea n-a pus-o Dumnezeu unde trebuie, trebuie s-o iei tu din cap si s-o bagi in inima! Nu e asa. Ce vrea sa spuna asta: "sa bagi mintea in inima"? Vrea sa spuna ca trebuie sa unesti gandurile cu simtamintele, rugaciunea sa fie o rugaciune deplina. Important este sa spui rugaciunea, ca mintea se aseaza ea la locul ei. Noi o simtim uneori in cap, uneori in piept, uneori si in cap si in piept. Nu asta este important, important este sa simti prezenta lui Dumnezeu in tine, sa simti ca inviaza Dumnezeu si se risipesc vrasmasii Lui, sa simti ca a venit la tine Lumina Mantuitorului, nu in inteles de lumina fizica, ci de o luminare, de o constiinta luminata, de o limpezire sufleteasca si asta-i tot, pana la urma. Asta-i isihia, asta-i viitorul, pentru ca viitorul nu incepe peste ani si ani, viitorul incepe in fiecare clipa! Numai ca viitorul noi nu-l traim ca viitor si n-o sa-l traim niciodata ca viitor, ci totdeauna o sa-l traim ca prezent.

Tata, Dumnezeu sa-l odihneasca, tot ne spunea ca un cioban nu stia nici o rugaciune. Da' sarea el peste o bota si zicea: "Una mie Doamne, una Tie Doamne". Asta i-o fost toata viata lui religioasa. 

Botezul Domnului - Boboteaza

 
 Pe 6 ianuarie prăznuim Botezul Domnului, cunoscut în popor sub denumirea de Bobotează. Botezul Mântuitorului în Iordan, poartă şi denumirea de "Epifanie" sau "Teofanie", termeni care provin din limba greacă şi înseamnă "arătare", "descoperire". De ce arătare sau descoperire? Pentru că în momentul în care Hristos a fost botezat, cerurile s-au deschis, Duhul lui Dumnezeu S-a coborât în chip de porumbel şi a stat peste El, iar Tatăl a mărturisit: "Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit!" (Matei 3, 17).În acest sens, Sfântul Ioan Gura de Aur spune: "Hristos n-a ajuns cunoscut tuturor când S-a nascut, ci când S-a botezat".

Boboteaza - scurt istoric

 Sărbătoarea Bobotezei este amintită din secolul al II lea, la Sfântul Clement Alexandrinul. Menţionăm că în primele secole, Boboteaza era sărbătorită împreună cu Naşterea Domnului, pe 6 ianuarie. Începând cu secolul al IV lea, cele două sărbători au fost despărţite: 25 decembrie fiind data stabilită pentru prăznuirea Naşterii Domnului şi 6 ianuarie pentru Botezul Domnului.
Boboteaza, ziua îm care Hristos S-a descoperit lumii

 Afară de cele grăite de Iisus la vârsta de 12 ani în templu, Hristos nu a săvărşit nici o minune şi nu a rostit niciun cuvânt reţinut de evanghelişti. Incepând cu Botezul Său, Hristos iese din umbră şi începe să propovăduiască. A primit botezul la 30 de ani, vârsta maturităţii la evrei.

 Iisus a venit la Ioan şi i-a cerut să-L boteze, nu pentru că avea nevoie de curăţire de păcate, căci era Dumnezeu-Omul, ci pentru a sfinţi creaţia. Că Mântuitorul nu a venit să primească iertare de păcate de la Ioan, reiese şi din faptul că botezul lui Ioan îl ajuta pe om să conştientizeze starea păcătoasă, însă, nu oferea iertarea. De aceea se şi spune că era "spre iertarea păcatelor" (Luca 3, 3), pe care avea s-o aducă Hristos.

 El primeşte botezul de la Ioan pentru a readuce Duhul Sfânt în creaţie. Prin căderea în păcat, omul Îl pierduse pe Sfântul Duh, aşa cum ne mărturiseşte Sfântul Chiril al Alexandriei. Botezul Mântuitorului reprezintă momentul redeschiderii izvoarelor harului, care fuseseră zăvorâte pentru om şi pentru întreaga creaţie. Prin cuvintele din rugăciunea citită la Bobotează: "Astăzi firea apelor se sfinţeşte...", nu trebuie să înţelegem că harul lui Dumnezeu se pogoara în timpul slujbei de sfinţire a apei peste toată apa care exista în diverse locuri, ci doar peste apa pregatită din timp pentru acest lucru.

 În Botezul Domnului stau începutul şi temeiul Sfintei Taine a Botezului creştin

 Acceptand să Se cufunde în Iordan, Hristos l-a îngropat pe vechiul Adam şi a început astfel zidirea unui om nou. Apele Iordanului primind pe Dumnezeu-Omul nu au avut ce să cureţe, ci au fost ele insele purificate. Hristos a curăţit prin cufundarea Sa în Iordan, creaţia intinată de căderea omului în păcat şi a înlăturat puterea satanei. Astfel, în clipa când El S-a lăsat botezat de Ioan, izvoarele harului s-au pogorât peste creaţie.

 În rugăciunea de sfinţire a apei de la Botez, se cere venirea Duhului pentru curăţirea apei de lucrarea puterilor demonice, pentru ca ea să devină, prin pogorârea deplină a Duhului, loc al naşterii omului nou în Hristos.

 Astfel, ritualul Botezului creştin repeta aceste momente, care semnifică trecerea dintr-o etapă existenţială în alta: el se deschide cu lepădarile, menite să alunge puterea satanei şi se încheie cu primirea darului Sfântului Duh.

 Boboteaza - sfinţirea apei

 În ajunul şi în ziua de Bobotează, în toate bisericile ortodoxe, cu puterea Duhului Sfânt, la rugăciunile arhiereilor şi preoţilor se sfinţeşte Agheasma Mare.

 Creştinii ortodocşi gustă pe nemâncate din Agheasma Mare timp de opt zile. Agheasma Mare este folosită, în Ajunul Bobotezei, la sfinţirea caselor credincioşilor şi locuitoror acestora. Tot cu ea se stropesc şi lucrurile care trebuie binecuvântate sau sfinţite, cum ar fi: binecuvântarea şi sfinţirea prapurilor, sfinţirea crucii şi a troiţelor, a clopotului, a vaselor şi veşmintelor liturgice, sfinţirea icoanelor, a bisericilor, a antimiselor şi a Sfântului şi Marelui Mir.

Milostenia

de Avva Dorotei
[…] Meșter destoinic este acela care face faptele bune cu înțelepciune. Că se întâmplă de face cineva o faptă bună, dar, fiindcă nu a făcut-o cu cuget bun, o pierde, ba de multe ori nici nu o poate săvârși, ce zidește azi, surpă mâine, puind o piatră și scoțând două. Cum am zice de pildă: Vine un frate și-ți zice cuvânt de mâhnire sau de tulburare și taci și-i faci metanie: iată; ai pus o piatră. Apoi mergi și spui altui frate: cutare m-a ocărât și mi-a zis cutare cuvânt, iar eu nu numai că am tăcut, dar i-am făcut și metanie. lată că ai pus o piatră, dar ai scos două, căci te-ai fălit. Sau face cineva metanie unui frate din fățărnicie. Această smerenie, fiindcă se face din fățărnicie, nu folosește. Înseamnă a pune o piatră și iar a o scoate. Iar cel ce face metanie cu pricepere, convins că el a greșit și numai el este vinovat, zidirea acestuia este bună. Iarăși, altul are tăcere, dar nu pricepere, pentru că socotește că face bine. Iar cel ce se socotește nevrednic să grăiască, acela tace cu pricepere, precum au zis părinții. Un altul se socotește pe sine întru nimic, însă cugetă că face lucru mare, că se smerește adică, neștiind că nu este nimic aceasta, fiindcă nu o face cu pricepere. Iar a se micșora pe sine cu pricepere înseamnă a se socoti mai mișel decât toți, a se numi om de nimic, defăimându-se că nu este vrednic nici a se număra printre oameni.Precum a făcut Moise Arapul zicându-și: „O, piele neagră și încărbunită, tu nu ești om, de ce te amesteci cu oamenii?". Altul slujește unui bolnav și socotește că slujește ca să aibă plată. lată nici acesta nu este cu minte, pentru că, de i se va întâmpla vreo întristare, îndată părăsește lucrul înainte de a-l fi terminat, fiindcă o face cu o anumită socoteală. Iar cel ce slujește cu minte slujește ca să câștige milosârdie și îndurare de milostivire. Unul ca acesta, orice i s-ar întâmpla, fie din afară, fie că însuși bolnavul s-ar porni spre dânsul, suferă fără tulburare, având multă luare aminte în cugetul său, știind că mai mult îi folosește lui bolnavul cu aceasta, decât el bolnavului. Și cu această bună cugetare se ușurează și depatimi, se izbăvește și de război.

Că eu am văzut un frate ce se lupta foarte tare de pofte și, fiindcă slujea cu pricepere unui bolnav de dezinterie, s-a mântuit de război. Spune și Evagrie despre un bătrân mare că a izbăvit pe un frate de nălucirile ce vedea noaptea poruncindu-i să postească și să slujească unui bolnav. Fiind întrebat bătrânul despre aceasta, zicea că acest fel de patimi nu se potolesc cu altceva decâtcu milosârdia. De se va pustnici cineva din trufie sau cu cuget înalt, că adică face faptă bună, unul ca acesta nu se nevoiește cu pricepere. De aceea din te miri ce începe a se scârbi asupra fratelui său și a-lurî, cugetând în sine că este ceva. Acesta cu osândirea fratelui său nu numai că pune o piatră și scoate două, ci este în primejdie a surpa toată zidirea. Iar cel ce se ostenește cu știință nu socotește că face o faptă bună, nici nu vrea să fie lăudat ca un sârguitor, ci se silește prin înfrânare să scape de patimi și, izbăvindu-se de dânsele, se smerește mai mult, temându-se totdeauna de căderea în trufie. Pentru aceasta zic Părinții: „Calea smereniei sunt ostenelile trupești, care se fac cu pricepere".

În scurt, orice faptă bună nu trebuie făcută cu alt cuget, decât ca să o câștigi și să o deprinzi. Unul ca acesta poate fi socotit, precum am zis, meșter și zidar bun, care poate să zidească casă temeinică. Deci cel ce vrea să ajungă la această bună stare, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu trebuie să zică: sunt mari faptele cele bune, cum putem să le săvârșim?, pentru că cel ce zice acestea, sau nu nădăjduiește la ajutorul luiDumnezeu, sau se lenevește a se ruga pentru vreun bine. Ce faptă bună vreți să o cercetăm ca să vedem că de noi depinde dacă vrem s-o facem? Scris este să iubești pe aproapele tău ca însuți pe tine. Să nu zici cum pot să mă îngrijesc de scârbele lui ca de ale mele? Și mai vârtos de cele ascunse în inima lui, pe care nici nu le văd, nici nu le aud ca pe ale mele?
Nu-ți lăsa mintea să cugete la acestea, nici nu gândi că fapta bună este grea și cu anevoie de făcut, ci caută întâi să crezi în Dumnezeu și pune început bun; descopere-ți cugetul și silința ta Celui Preaînalt, și vei vedea ajutorul lui Dumnezeu, spre lesnirea săvârșirii acelei fapte bune. Însă lucrul peste putință și fără rânduială să nu încerci nici a începe. De pildă: de ar fi o scară cu un capăt pe pământ și cu celălalt în cer, iar tu stând în mijlocul ei ai zice: cum să zbor de la pământ și să mă aflu tocmai în vârful scării? Acest lucru nu-i cu putință și nici Dumnezeu nu-l cere de la tine. Ci deocamdată stai pe loc, silindu-te să nu te pogori jos. Adică nu face întâi rău vecinului, nu-l ocărî, nu-l grăi de rău, nu te scârbi de el, nu-l necinsti și după ce te vei deprinde cu acestea, începe a-ți fi milă de dânsul, a-l mângâia cu cuvântul, apoi să-l și ajutorezi la vreo lipsă ce va avea. În acest chip, câte o treaptă suindu-te, ajungi cu ajutorul lui Dumnezeu la vârful scării. Că, ajutând vecinului tău câte puțin, începi să iubești și binele lui ca și cum ar fi al tău și folosul lui ca al tău. Așa se împlinește porunca care zice: să iubești pe aproapele tău ca pe tine.
[…] Plăcut este când face cineva milostenie fără nici un gând omenesc, ci numai din bunătatea însăși, din milostivirea însăși, atunci când este plăcut. Iar desăvârșire este când face cineva milostenie sau orice altă faptă bună fără îndoială, fără pregetare, fără greutate, ci din toată puterea, cu toată voia și cu atâta dragoste, încât socotește că el se folosește din acea facere de bine și nu că pe altul folosește, iar dând milostenie se bucură ca și când ar lua, iar nu ar da el. Atunci se socotește că face voia lui Dumnezeu cea bună, plăcută și deplină. Aceasta înseamnă a face poruncile lui Dumnezeu cu pricepere. Negreșit, nu este faptă mai bună ca milostenia, căci aceasta singură poate mântui pe om, precum zice proorocul: „Mântuirea sufletului este bogăția omului". Și iarăși în alt loc: „Cu milostenia șterge-ți păcatele tale". Însuși Domnul a zis: „Fiți milostivi, că și Tatăl vostru cel ceresc este milostiv". N-a zis: postiți, precum postește și Tatăl vostru cel ceresc; nici n-a zis: fiți curați, precum și Tatăl vostru este curat, ci zice: „Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru cel ceresc este milostiv". Pentru că numai această faptă bună se aseamănă cu Dumnezeu. Încă și în Sfânta Evanghelie unde arată despre a doua venire a Domnului, numai pentru milostenie și nemilostivire arată. Cu toate acestea, și aceasta se cuvine să o facem cu pricepere, că scopul milosteniei este de multe feluri. Unul face milostenie ca să i se îndestuleze țarina cu bogată roadă și Dumnezeu îi blagoslovește țarina și nu iese din scopul lui; altul face milostenia ca să nu i se primejduiască corabia și Dumnezeu o păzește; altul pentru sănătatea copiilor lui și Dumnezeu îi împlinește cererea; altul face numai ca să fie slăvit și Dumnezeu nu-i trece cu vederea facerea lui de bine și-l cinstește. Și orice voiește fiecare îi dă (când știe că nu i se păgubește sufletul din aceasta). Dar aceștia toți și-au luat plata lor și cu nimic nu le este dator Dumnezeu, fiindcă și scopul lor n-a fost pentru folosul cel viitor al sufletului, ci pentru acest vremelnic și fiindcă fiecare din cei de mai sus și-au luat plata pentru milostenia făcută, Dumnezeu nu le mai este cu nimic dator. Este și unul care face milostenie numai ca să scape din munca veșnică. Acesta numai pentru sufletul său a făcut binele, însă nu este precum vrea Dumnezeu, căci încă nu se află în starea fiului, ci ca un argat slujește stăpânului său ca să ia simbrie și să câștige. Așa face și acesta, ca să ia plată de la Dumnezeu. Căci trei sunt stările din care facem binele, precum zice Marele Vasile, după cum v-am mai spus și altă dată: starea slugilor, când facem bunătatea temându-ne de Dumnezeu și de muncă; starea argaților când o facem cu nădejde de plată; sau când o facem pentru însuși binele și pentru dragostea de Dumnezeu; atunci suntem în starea fiilor, căci fiul nu face voia părintelui său de frică și nici ca să aibă plată de la el, ci iubindu-l se silește să-l cinstească și să-l odihnească pentru ca să-l veselească. Așadar suntem datori să facem milostenie pentru însuși acest bine, fiindu-ne milă unul de altul ca de niște mădulare ale noastre; să facem bine altuia ca și cum noi înșine am fi ajutați de el și așa să dăm, ca și cum noi am lua de la acela. Aceasta este milostenia ce se face cu pricepere. Atunci ne aflăm în starea fiului, precum am zis.

Să nu zică cineva că eu sunt sărac și n-am cu ce să fac milostenie; că, de nu poți da cât bogații aceia de care scrie Sfânta Evanghelie, dă măcar doi bănuți, ca femeia aceea văduvă și săracă, și Dumnezeu îi primește de la tine mai mult decât darurile acelora, iar de nu ai nici atât, milostivește-te spre vecinul tău și-l ajută măcar cu lucrul. Nu poți nici aceasta? Mângâie pe fratele tău cu cuvântul. Nu poți nici cu aceasta să-l ajuți? Cel puțin când se va tulbura fratele tău asupra ta și se va mânia, fă milă cu dânsul și suferă mânia lui, văzându-l supărat de vrăjmașul.

În loc să-i zici un cuvânt ca să-l tulburi mai mult, taci, și cu aceasta miluiești și sufletul lui și-l scoți de la vrăjmașul. Asemenea, de-ți va greși fratele, milostivește-te și-i iartă greșeala, ca să iei și tu iertare de la Dumnezeu, Care zice: „Iertați și vi se va ierta!". Și cu aceasta, faci milă sufletului fratelui tău, iertându-i greșeala cu care ți-a greșit; căci ni s-a dat putere să iertăm unul pe altul la greșale. lată, neavând nimic cu care să miluiești trupul, de vei vrea, poți să miluiești sufletul și faci mai mare milă; căci cu cât sufletul este mai cinstit decât trupul, cu atât și mila făcută de el este mai mare decât cea făcută trupului. În scurt, nimeni nu poate să zică că nu poate să facă milostenie, căci fiecare, după puterea lui și după starea lui, poate face binele, numai să se silească ca ceea ce face să facă cu pricepere, precum am zis, că cel ce lucrează cu pricepere este meșter iscusit și zidește casa lui cu temei. Drept aceea zice și Evanghelia, că înțelepciunea zidește casa ei pe piatră și nu o poate mișca nici un vânt potrivnic. […]