Rugaciunea inimii isi are originea in porunca Apostolului Pavel: "Rugati-va neincetat!" (I Tes 5, 17). Sigur, pare imposibil sa te rogi tot timpul. Dar nu este asa. Cand Sfantul Maxim Marturisitorul este intrebat de unul dintre frati cum e posibil sa te rogi neincetat cand sunt atatea lucruri de facut, acesta i-a raspuns: "Dumnezeiasca Scriptura nu porunceste nimic din cele cu neputinta".
La rugaciunea inimii poate ajunge orice om, atat calugarul, cat si mireanul. Dar ea este un dar al lui Dumnezeu. Asa ca nu trebuie sa ne miram daca auzim de persoane care s-au nevoit o viata intreaga si nu au ajuns sa o practice. Ca orice dar, Dumnezeu il ofera doar aceluia care care are cu adevarat dragoste si smerenie. Important este ca noi sa ne straduim sa-l primim. Nu trebuie sa ajungem sa credem ca nu ne vizeaza, ca Dumnezeu nu ne are in vedere cu acest dar. E un pacat sa crezi ca el apartine doar altora. Risti sa faci din rugaciunea inimii doar un subiect de discutie: cine a practicat-o, care ii este inceputul, ce cuvinte contine, etc. Insa ea nu ne-a fost data pentru speculatie, ci pentru unirea cu El.
Cuvintele pe care trebuie sa le rostim pentru a dobandi rugaciunea inimii sunt: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul”. Repetarea cat mai deasa a acestor cuvinte nu duce nici la plictiseala si nici la oboseala mintii, cum adeseori se afirma. Nu devenim niste papagali. Dimpotriva, dobandim pacea cu toti si cu toate.
Rugaciunea inimii are nevoie la inceput de cantitate, de aceea este nevoie ca omul sa inmulteasca repetarea ei pe zi ce trece. Semn al dobandirii rugaciunii inimii este faptul ca omul, trezindu-se din somn, simte mai inainte de toate miscarea rugaciunii in minte, ca indiferent de actiunea in care se afla, rugaciunea ii rasuna in adanc, ca rugaciunea nu-l paraseste niciodata, ajunge precum respiratia. De aceea Sfinti Parinti afirma ca ea se repeta de la sine si-n timpul somnului, adeverind versetul din Cantarea Cantarilor: "Eu dorm, dar inima mea vegheaza".
Oricarui lucrator al rugaciunii inimii, Dumnezeu ii ingaduie ispite pe masura puterilor sale. Astfel, diavolul nu va fi in stare sa faca nimic mai presus de cele ingaduite. Nu e cazul sa descriem ispitele care pot veni asupra celor ce se indeletnicesc cu rugaciunea inimii, deoarece nu cu toti se intampla unul si acelasi lucru. Important este ca omul, afara de Numele Domnului, sa nu fie captivat de nimic.
Incepeti de astazi sa va rugati rostind cuvintele : "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul" si veti avea parte de o bucurie nesfarsita. Nu le rostiti mecanic, ci cugetand ca Dumnezeu e de fata, ca va aude si va vede.
Rugaciunea curata sau rugaciunea inimii si piedicile in calea ei
Ceea ce voi spune mai jos sunt, pe de o parte, informatii pe care le-am primit de la un calugar din Romania care practica aceasta rugaciune intemeiata din plin pe traditia Parintilor rasariteni, iar, pe de alta parte, sunt cateva reflectii pe marginea acestor informatii.
In rugaciunea curata este vorba de unirea mintii cu inima. Nu trebuie ca mintea sa ramana singura, nici ca inima sa ramana singura. O rugaciune care se face numai cu mintea este o rugaciune rece; o rugaciune care se face doar cu inima este o rugaciune pur sentimentala care ignora tot ceea ce Dumnezeu ne-a dat, ceea ce ne da si ne va da in Hristos. Este o rugaciune fara orizont si fara perspectiva; o rugaciune in care nu stim de ce sa-I multumim lui Dumnezeu, pentru ce il laudam, nici ce sa-I cerem.
Omul care se roaga are sentimentul ca se pierde intr-un infinit impersonal. E un sentiment care ignora faptul ca el face experienta unui Dumnezeu personal. Si deci nu este o rugaciune.
Trebuie sa precizam inca o data ca aceasta intalnire a mintii cu inima nu se face prin ridicarea inimii in minte, ci prin coborarea mintii in inima. Aceasta inseamna ca nu inima isi afla odihna in minte, ci mai degraba mintea isi afla odihna in inima adica in adancul inimii strans unit cu adancul lui Dumnezeu, obiectul cautarii sale.
Desigur, Parintii vorbesc si de o deschidere a mintii spre infinitul lui Dumnezeu, dar se pare ca in inima realizeaza mintea aceasta deschidere spre infinitul lui Dumnezeu. Prin cautarea sa dupa Dumnezeu mintea actualizeaza adancul inimii si il face sa fie un adanc pentru Dumnezeu, Infinitul adevarat. Adancul pe adanc cheama (Ps 41, 8). Infinitul lui Dumnezeu nu poate fi experimentat fara iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi. Si aceasta iubire a lui Dumnezeu pentru noi cheama iubirea noastra si iubirea noastra este cea care face aceasta experienta sau, mai exact, inima noastra organ al iubirii. Dar e vorba de o inima care, datorita mintii care a intrat in ea, stie ca acest infinit este infinitul Dumnezeului personal si ca Dumne-zeu intra in relatie intima cu noi prin Hris-tos. Iata de ce mintea este cea care se odihneste in inima. In inima ea gaseste infinitul lui Dumnezeu. Nu inima este cea care se odihneste in minte, caci aceasta ar insemna ca sentimentul infinitului lui Dumnezeu ar deveni o teorie care raceste gandul. Nu sentimentul trebuie sa fie racit de gandire, ci gandirea trebuie incalzita de sentimentul inimii, in contact real cu infinitul lui Dumnezeu, dand astfel acestui sentiment un continut precis.
Propriu-zis, mintea coborata in inima nu-L mai intalneste pe Dumnezeu prin mijlocirea ideilor, ci prin simtirea prezentei Lui, ceea ce ii permite sa verifice in realitate ceea ce gandea mintea. Aici simtirea realitatii neatinse pe care o incearca mintea se realizeaza in prezenta nemijlocita a lui Dumnezeu. Ideile despre Dumnezeu sau ideea de Dumnezeu se gasesc umplute, patrunse, strabatute de simtirea realitatii insesi a lui Dumnezeu. Realitatea ia locul ideii si, in acelasi timp, o verifica; ideea nu se mai intercaleaza intre noi si Dumnezeu. De aceea, inima este pentru minte un fel de organ senzorial pentru relatia cu Dumnezeu, asa cum simturile trupului sunt aparatul care permite perceperea si simtirea realitatilor cu care trupul intra in contact. Dar mai multe obstacole pot sa opreasca mintea in vointa sa de a intra in inima, de a trece dincolo de idei in simtirea realitatii lui Dumnezeu, verificand totodata mesajul ideilor sale. Pe de o parte, aceste obstacole vin de la senzatiile organelor senzoriale ale trupului sau de la inchipuirile care se formeaza in imaginatie dupa modelul senzatiilor corporale si care sunt provocate de acestea. Pe de alta parte, aceste obstacole vin de la dificultatea pe care o incearca mintea insasi in a-si depasi ideile care emana din ea intr-un mod natural; ele au drept scop sa furnizeze un mesaj tranzitoriu cu privire la realitatea nesesizata a lui Dumnezeu iar nu sa faca prizoniera mintea.
Senzatiile sau imaginatiile, care tind sa impiedice mintea sa patrunda in inima pentru a ajunge la rugaciunea curata sau rugaciunea inimii, sunt fie senzatii sau imagini produse de pacat ori care il atrag pe om in pacat, fie senzatii sau imagini care ii dau omului impresia ca este atras spre o actiune buna sau spre o intalnire reala cu Dumnezeu insusi, desi in realitate ele nu-l conduc spre Dumnezeu. Din acest motiv, Parintii ii avertizeaza pe monahi chiar impotriva inchipuirilor care li s-ar parea bune. Ei ii indeamna pe monahi sa nu se increada in nici un fel de inchipuire sau de aparitie. De altfel Parintii considera ca un obstacol nu mai putin primejdios in calea intrarii mintii in inima, gandirea, chiar gandirea teologica. Trebuie sa fim atenti sa nu ramanem in teologie sau sa nu alunecam in aceasta in clipa in care vrem sa ne rugam sau in cursul rugaciunii. Gandirea asupra lui Dumnezeu intrerupe relatia directa cu Dumnezeu sau intalnirea cu El. Prin gandirea teologica omul se inchide in el insusi. Parintii vorbesc de rugaciunea facuta dintr-un singur gand. Acesta nu este un gand propriu-zis, ci este constiinta care se afla in intregime ocupata de experienta realitatii insasi a lui Dumnezeu. Totusi, aceasta experienta constienta este numita "gandire" pentru ca nu este doar o stare de sentiment confuz sau senzatia pierderii de sine in oceanul unei realitati nearticulate, ci este constiinta intalnirii cu infinitul personal al lui Dumnezeu care ne iubeste. Si prin gandire e o confirmare a realitatii. In acest infinit eu nu ma pierd, pentru ca este Infinitul unui Dumnezeu personal, al iubirii Lui careia ii raspund cu iubirea mea personala. Caci inima este tocmai locul in care simt iubirea celuilalt si in care ii raspund. in acest infinit nu ma pierd pentru ca este infinitul unui Dumnezeu personal a Carui iubire ma bucura; depind de iubirea Lui ca si de mila Lui, caci continui sa ma simt infinit de mic si pacatos in fata Lui.
Aceasta intalnire in iubire dar si acest sentiment al diferentei infinite dintre Dumnezeu si mine, aceasta necesitate a milei lui Dumnezeu pe care o simte omul, se exprima in rugaciunea lui Iisus. Inima este izvorul sentimentelor, deci si al iubirii. Iar iubirea inseamna intalnire cu celalalt. Si fiindca iubirea este animata de un avant infinit, ea nu ar putea fi pe deplin satisfacuta decat in intalnirea cu Dumnezeu Cel Infinit.
Dar inima este totodata si izvorul durerii si durerea se face simtita si in inima. In fata lui Dumnezeu inima simte durerea pentru pacat, pentru ocara pe care I-a adus-o. In inima sa omul plange si cere iertare. Din inima tasnesc lacrimile, lacrimi de pocainta, dar si lacrimi de bucurie. Omul abandoneaza aici raceala intelectuala. Totusi, daca inima decade la un nivel inferior, ea devine locul patimilor care sunt o alipire infinita de lume si de noi insine. Patimile sunt o alipire infinita de lucrurile si persoanele finite. Acesta este motivul pentru care, daca din inima licareste infinitul iubirii, tot din ea licareste si infinitul urii, atunci cand intalneste un obstacol in calea alipirii pacatoase de lucrurile pe care le iubeste infinit. Din inima ies gandurile si cuvintele bune, dar si gandurilede lacomie, de ura, inclinatiile ucigase. Chiar si gandurile si cuvintele rele primesc in inima o trasatura de infinitate, desi ele se refera la lucruri finite. Dar aceasta alipire infinita de lucrurile finite nu poate satisface adevarata sete infinita a inimii. Numai intalnirea inimii cu Dumnezeu poate satisface aceasta sete. De aceea, inima trebuie sa fie eliberata de patimi, adica de alipirea fata de lucrurile finite a intregii sale capacitati de infinit.
In intalnirea cu Dumnezeu infinitul este perceput ca o bucurie nesfarsita, ca o lumina. Exprimandu-le prin cuvinte, omul sugereaza aceasta bucurie care depaseste orice limite. Desi inca foarte slab, cuvintele rugaciunii lui Iisus exprima acest sentiment de bucurie, de recunostinta si de smerenie infinita. Dar lucrul principal nu e sa rostim cuvinte. Principalul se afla in aceasta experienta a bucuriei, a recunostintei, a iubirii, a smereniei si chiar a durerii nesfarsite pe care o provoaca pacatul. Cuvintele nu mai formeaza un obiect de reflectie pentru cel care le pronunta. Ele nu se mai interpun intre om si Dumnezeu, ci prin ele omul se adreseaza lui Dumnezeu Care este de fata. Prezenta lui Dumnezeu copleseste totul.
Acum cuvintele sunt in acelasi timp si pronuntate si depasite. Astfel, cuvintele nu devin fantasme care au propria lor existenta aparenta, ci exprima contactul nemijlocit cu realitatea lui Dumnezeu. Atentia nu se indreapta asupra cuvintelor, ci asupra lui Dumnezeu. Cuvintele au forma adresarii in modul unui dialog. Dar acest dialog poate fi trait si fara cuvinte.
Din acest motiv calugarul de care va vorbeam la inceput spunea ca pe o treapta inaintata a rugaciunii se poate renunta chiar si la rugaciunea lui Iisus. Nu trebuie retinut decat continutul. Ne adresam lui Dumnezeu si exprimam prin insasi fiinta noastra lauda adusa lui Dumnezeu, uimirea in fata lui Dumnezeu, recunostinta, smerenia. Aceasta profunda stare emotionala este mai adecvat exprimata de catre intreaga fiinta. Este vorba de o expresie dincolo de cuvinte. Este rugaciunea curata, rugaciunea intregii fiinte care manifesta iesirea emotionala in afara lucrurilor, in afara gandurilor, in afara sinei proprii, spre intalnirea cu Dumnezeu. Si in starea de rugaciune aceasta iesire este traita in gradul cel mai intens in inima. In inima intreaga fiinta este proiectata in Dumnezeu cu o iubire nesfarsita.
Parintele Dumitru Staniloae
"Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai mila de mine, pacatosul."
Aceasta rugaciune, cunoscuta în Ortodoxie ca rugaciunea inimii sau rugaciunea lui Iisus este unul din cele mai importante mijloacele de a ne curati inimile si de a ne apropia de Dumnezeu. Ea cuprinde în sine o întreaga teologie si ne aseaza într-o relatie corecta cu Dumnezeu. Când spunem …
"Doamne…" înseamna ca-L recunoastem pe Isus Hristos ca Împarat al universului si Stapân al nostru.
"Iisuse… " înseamna ca recunoastem ca Dumnezeu Întrupat, ca Unul care a luat natura noastra omeneasca pentru a ne da o natura Dumnezeiasca.
"Hristoase…" înseamna ca-L recunoastem ca Mântuitor, ca Unsul, Mesia care a venit în lume ca sa ne scape din starea de pacat si dusmanie cu Dumnezeu.
"Fiul lui Dumnezeu…" înseamna ca recunoastem Dumnezeirea Lui si relatia Lui cu Dumnezeu Tatal.
"ai mila de mine…" înseamna ca ne apropiem de El cu umilinta, apelând nu la drepturile noastre ci la îndurarea lui. Ne apropiem de El cu teama, dar si cu speranta, pentru ca El este un Dumnezeu îndurator si iubitor de oameni.
"pacatosul…" este recunoastere starii noastre de pacat, este atitudinea de pocainta si umilinta, recunoasterea ca nu ne apropiem de El prin meritele noastre, ci ca avem disperata nevoie de ajutor.
Sfintii ne recomanda sa avem întotdeauna aceasta rugaciune în strafundul inimii noastre, si sa o aducem adesea la suprafata prin rostirea ei cât mai frecventa. Dar în acelasi timp, cuvintele ei nu trebuie rostite în mod mecanic, ci cu o participare a întregii noastre fiinte. Astfel rugaciunea nu mai este "o activitate" exterioara, ci noi însine devenim rugaciune. Sf. Teofan Zavorâtul ne spune ca în adevarata rugaciune mintea se coboara în inima, în loc sa hoinareasca aiurea.
Pentru a ne feri de greseala de a crede ca aceasta rugaciune ar fi o formula magica, sfintii ne învata ca putem folosi diferite variante ale acestei rugaciuni, cât si alte rugaciuni asemanatoare care ne ajuta sa ne curatim si sa ne apropiem de Dumnezeu. Putem spune "Doamne Iisuse ai mila de mine", sau "Ai mila de mine, pacatosul." Puterea nu este în cuvintele noastre ci în Numele Lui. Concentrarea nu trebuie sa fie la corectitudinea cuvintelor, ci la starea inimii noastre înaintea Lui. Daca inima nu participa, actul fizic al rugaciunii este cu totul inutil.
Sf. Ignatiu din Antiohia
Când l-au luat ca sa fie sfâsiat de fiare salbatice si el avea neîncetat pe buze numele lui Iisus, pagânii l-au întrebat de ce rosteste într-una acest nume. Sfântul a raspuns ca are numele lui Iisus Hristos scris în inima si ca marturiseste cu gura ceea ce este întotdeauna în inima lui.
Sf. Grigore Sinaitul
Darul pe care l-am primit de la Iisus Hristos în sfântul botez nu este nimicit, ci doar ascuns ca o comoara în pamânt. Bunul simt si recunostinta ne cer sa dezgropam cu grija aceasta comoara si sa o aducem la lumina. Aceasta se poate face în doua feluri. Darul botezului este mai întâi aratat prin împlinirea întocmai a poruncilor; cu cât le urmam mai mult, cu atât darul straluceste peste noi cu mai multa splendoare. În al doilea rând, vine la lumina si este aratat prin neîntrerupta invocare a lui Iisus Hristos, sau prin continua aducere aminte a lui Dumnezeu, ceea ce este acelasi lucru. Prima metoda este puternica, dar a doua si mai mult, pâna acolo încât chiar împlinirea poruncilor este întarita prin rugaciune.
Printesa Ileana a României
Rugaciunea a fost întotdeauna de o importanta reala pentru mine si nu am parasit niciodata obiceiul format în copilarie a rugaciunilor de dimineata si seara; dar în practicarea rugaciunii lui Iisus sunt doar o începatoare. As dori, totusi, sa vorbesc despre ea pentru ca, chiar daca am atins doar marginea vesmântului ceresc, bucuria pe care am primit-o a fost atât de mare încât doresc sa o împartasesc cu altii.
Filoteus Sinaitul
Aducându-ti aminte de Iisus Hristos, aduna-ti mintea cere rataceste prin strainatati.
Henri Nouwen
Rugaciunea continua în mine chiar si atunci când vorbesc cu altii sau fac o munca manuala. Rugaciunea a devenit prezenta activa a Duhului Sfânt care ma pazeste prin viata. Vedem astfel cum prin rugaciunea lui Iisus în inima, întreaga zi devine o rugaciune neîncetata.
Sf. Teofan Zavorâtul
Fa-ti obiceiul de a rosti aceste cuvinte având mintea în inima, "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai mila de mine." Si aceasta rugaciune, dupa ce ai învatat sa o folosesti cum trebuie, sau mai bine zis când se întipareste în inima ta, te va duce la scopul pe care-l doresti: Îti va uni mintea cu inima, îti va linisti framântarea gândurilor si îti va da puterea de a stapâni miscarile sufletului tau.
Gabriela Winckler
În Rasaritul crestin, rugaciunea lui Iisus este rugaciunea celui care asemenea fiului risipitor, se întoarce acasa.
Episcopul Iustin
Fiecare crestin trebuie sa fie unit cu Domnul în inima, si calea cea mai buna catre aceasta unire este tocmai rugaciunea lui Iisus.
Sf. Hesychius
Dupa ce ne-am curatat si unit mintile prin rugaciunea lui Iisus, gândurile noastre înoata ca niste delfini într-o mare linistita.
Sf. Grigore de Nissa
Numele lui Dumnezeu nu îl cunoastem, ci ne miram înaintea lui.
Din "Pelerinul Rus"
Când m-am rugat în inima, totul mi-a parut încântator si frumos. Copacii, iarba, pasarile, aerul si lumina pareau a-mi spune ca exista de dragul omului, ca marturisesc dragostea lui Dumnezeu pentru om, ca toate se roaga si-I cânta Lui lauda.
Parintele schimonah Agapie de la Valaam
Zice-se in Evanghelii: "Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie" (Matei 16:24). Cand ne rugam, mai intai trebuie sa renuntam la vointa noastra si la ideile noastre, apoi sa ne luam crucea, care este munca trupului si a sufletului, de neocolit intr-o astfel de cautare. Lasandu-ne cu totul in grija neadormita a Domnului, trebuie sa induram, cu umilinta si cu smerenie, sudoarea si munca, de dragul rasplatei celei adevarate pe care Dumnezeu o va da celui ravnitor cand va veni timpul potrivit. Atunci, Dumnezeu, daruindu-ne mila Sa, va opri ratacirile mintii noastre si o va aseza - laolalta cu amintirea Sa - neclintit in inima. Cand aceasta asezare a mintii in inima a devenit ceva firesc si statornic, s-a petrecut ceea ce Parintii numesc "unirea mintii si inimii". In aceasta stare, mintea nu isi mai doreste sa stea in afara inimii. Dimpotriva, daca imprejurari din afara sau unele discutii lungi tin mintea departe de atentia ei catre inima, ea cunoaste o dorire de neimpotrivit de a se intoarce in launtru, o nevoie si o sete duhovniceasca: singura ei dorinta este sa lucreze inca o data cu mai multa ravna spre zidirea casei ei launtrice.
Cand aceasta oranduiala launtrica s-a stabilit, totul din om trece din capul lui la inima. Atunci un fel de lumina launtrica lumineaza tot ce este intr-insul, si tot ce face, zice sau gandeste, este facut cu toata constienta si atentia. Este capabil sa deosebeasca clar natura gandurilor, intentiilor si dorintelor ce vin la el; de buna voie isi supune mintea, inima si voia catre Hristos, indeplinind degraba fiecare porunca a lui Dumnezeu si a Parintilor. De se va indeparta de la ele in orice fel, isi va ispasi vina cu inima cazuta intru pocainta si parere de rau, inchinandu-se cu smerenie in fata lui Dumnezeu, plin de tristete adevarata, implorand si asteptand cu incredere ajutor de sus intru slabiciunea sa. Si Dumnezeu, vazand aceasta smerenie, nu il va lipsi pe rugator de mila Sa.
Rugaciunea mintii in inima vine repede la unii oameni, in timp ce pentru altii procesul este indelungat. Astfel, din trei oameni pe care ii cunosc, la unul a venit imediat ce i s-a spus despre ea; la altul a venit dupa vremea a sase luni; la un al treilea, dupa zece luni, in timp ce in cazul unui mare staret a venit numai dupa doi ani. De ce se petrece asa, singur Dumnezeu stie.
Sa mai stii ca inainte ca patimile sa fie curatite, rugaciunea este de un fel, iar dupa ce inima a fost curatita de patimi, e de un alt fel. Primul fel ajuta la curatirea inimii de patimi, in timp ce al doilea este un semn duhovnicesc al fericirii viitoare. Aceasta este ceea ce trebuie sa faci: cand poti simti ca mintea chiar iti intra in inima, da putere deplina unei asemenea rugaciuni, alungand tot ce o impiedica; si atat timp cat continua lucratoare in tine, nu face altceva. Dar cand nu te simti asa de purtat, savarseste rugaciunea gurii, cu metanii, straduindu-te in toate felurile posibile sa iti tii atentia in inima, inaintea fetei Domnului. Acest fel de rugaciune iti va ajuta si inima sa dobandeasca caldura.
Privegheaza si fii treaz, mai ales in timpul rugaciunii mintii si inimii. Nimeni nu e mai placut lui Dumnezeu, decat cel ce practica cu dreptate rugaciunea mintii si a inimii. Cand cele inconjuratoare fac rugaciunea dificila, sau cand nu ai timp sa te rogi, in astfel de momente, cu orice te-ai ocupa, incearca sa pastrezi duhul rugaciunii in tine prin orice mijloace, aducandu-ti aminte de Dumnezeu si straduindu-te in orice fel sa Il vezi in fata ta cu ochii mintii, cu frica si cu dragoste. Simtind prezenta Sa in fata ta, abandoneaza-te atotputerniciei Sale, atot-vazatoare si atot-stiitoare, intr-o supunere credincioasa, infatisandu-ti toate lucrarile in fata Sa, astfel incat in fiecare lucrare, vorba sau cuget, sa iti reamintesti de Dumnezeu si de voia Sa cea sfanta. Acesta, pe scurt, este duhul rugaciunii. Oricine are dragoste de rugaciune trebuie, fara cadere, sa aiba acest duh, si, pe cat se poate, trebuie sa-si supuna intelegerea sa intelegerii lui Dumnezeu, prin atentia neintrerupta asupra inimii, ascultand cu smerenie si respect poruncile lui Dumnezeu. In acelasi fel, trebuie sa isi supuna dorintele sale voii lui Dumnezeu, si sa se predea pe deplin planurilor proniei lui Dumnezeu.
In toate felurile cu putinta, trebuie sa ne impotrivim duhului voiei proprii si imboldului de a ne scutura de toate constrangerile. E un duh ce ne sopteste: Aceasta e peste puterea mea, caci nu am timp, e inca prea devreme pentru mine sa intreprind aceasta, ar trebui sa mai astept, indatoririle mele monahicesti ma impiedica - si o multime de alte scuze de acelasi fel. Cel ce asculta de acest duh nu va dobandi nicicand obisnuinta rugaciunii. Strans legat de acest duh este cel al indreptatirii de sine: atunci cand am fost purtati in savarsirea raului de catre duhul voirii dupa placul nostru, si suntem preveniti de constiinta, acest al doilea duh vine si lucreaza asupra noastra. Intr-un astfel de caz, duhul indreptatirii de sine foloseste tot soiul de viclesuguri, pentru a ne insela constiinta si a ne infatisa greseala ca fiind dreapta. Fie ca Dumnezeu sa te ocroteasca de aceste duhuri rele.
Din „Arta rugaciunii – o antologie ortodoxa”, de egumenul Hariton al Valaam-ului
Părintele Petroniu Tănase:
„A crede că isihasmul este bun pentru oricine reprezintă un gând incorect şi nereal. Dacă ar fi fost posibil acest lucru, atunci ar fi fost mare minune, s-ar fi coborât isihasmul în societate“
RUGACIUNEA CALUGARULUI, RUGACIUNEA MIREANULUI
“[...]
- Părinte Petroniu, mai există astăzi în Athos monahi practicanţi ai rugăciunii lui Iisus?
- Eu cred că mai există. Nu avem relaţie directă cu pustnicii aflaţi în diversele chilii din Athos, dar cu siguranţă că există părinţi care păstrează această practică a Bisericii Răsăritene.
- Rugăciunea inimii poate fi considerată un dar sau ea este rodul unei practici zilnice din partea călugărului?
- Sunt multe de spus despre rugăciunea aceasta. Ea cunoaşte mai multe trepte. Una este rugăciunea inimii, alta este rugăciunea care se săvârşeşte în minte. Originea ei stă în porunca Apostolului Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat!“ (I Tes 5, 17). Sigur că în vremurile acelea în care scria Apostolul, nu existau călugări. Îndemnul acestuia era adresat tuturor creştinilor. În mod cert au existat atunci creştini care au împlinit cuvântul din epistola paulină. Porunca pe care ne-o dă Apostolul Pavel este actuală şi valabilă nu numai pentru monahi, ci şi pentru creştinii de rând. În mănăstire, călugării, având mai mult timp, s-au ocupat în mod deosebit de această rugăciune şi fireşte că, rugându-se, au întâlnit nişte nedumeriri, nişte obstacole în practicarea acestei nevoinţe. Părinţii filocalici s-au ocupat în mod deosebit cu descrierea stărilor pe care rugăciunea le produce în sufletul omului şi pentru a ajuta pe cei ce doresc să se roage, astfel ei au alcătuit „metode“ cunoscute în practica isihastă, ele purtând numele sfinţilor care le-au scris. Astfel, în tradiţia ortodoxă, exista metoda Sfântului Grigorie Sinaitul, a Sfântului Simeon Noul Teolog. Ele constituie ajutoare importante pentru cei ce doresc să se roage necontenit. Această rugăciune s-a îndătinat a fi rostită în pustnicii, în sihăstrii, în locuri retrase, de către persoane aflate în izolare completă. Ea cere condiţii speciale.
Prima condiţie: despătimirea
De exemplu, Sfântul Simeon Noul Teolog arată că, de la cel care doreşte să se roage necontenit se cere să fie despătimit. Să nu fie cuprins de vreo patimă sau viciu, or despătimirea este un capitol al vieţii duhovniceşti care necesită o grijă deosebită din partea creştinilor, o lucrare şi o osteneala continuă. O altă condiţie impusă practicantului acestei rugăciuni este ca acesta să fie împăcat sufleteşte din toate părţile. Să fie împăcat cu Dumnezeu. Ce vrea sa spună asta? Nevoitorul să nu se afle în deficit faţă de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Apoi el trebuie să fie în pace cu aproapele. Să nu aibă neînţelegeri, vrăjmăşii cu ceilalţi oameni. În al treilea rând, nevoitorul trebuie să fie împăcat cu sine. O piedică în calea dobândirii păcii cu sine sunt compromisurile pe care omul le face în viaţa personală. Acestea trebuie să dispară. Ultima exigenţă este împăcarea cu natura, cu firea întreagă pe care omul trebuie să o apere şi să o păstreze potrivit rânduielii dumnezeieşti.
Universul necuvântător a fost dat omului ca acesta să se folosească de el cu dreaptă socoteală. Să folosească omului nu numai trupeşte, ci şi duhovniceşte. Natura ne ajută să ne menţinem sănătatea şi puterea trupului, dar ea are şi raţiuni spirituale. De aceea, părinţii mai sporiţi duhovniceşte ajung la o cunoaştere spirituală a naturii create. Abia atunci omul contemplă raţiunile creaţiei şi vede pe Dumnezeu în acestea, socotind natura ca pe un dar venit din partea Lui. Numai dacă omul se găseşte în această stare de despătimire se poate apuca de rugăciunea inimii, nădăjduind că va avea rezultate.
Rolul experienţei în practica isihastă
- Este obligatorie îndrumarea unui duhovnic în practica acestei rugăciuni?
- În mănăstire există această rânduială, ca monahul să îşi păzească mintea pentru că vrăjmaşul strecoară în minte gânduri rele, ucigaşe. Pentru a practica această rugăciune este nevoie şi de un îndrumător, un om sporit, care poate sesiza în ce stadiu duhovnicesc se află începătorul pe calea rugăciunii, ce patimi mai lucrează încă în sufletul practicantului, dacă vrăjmaşul îl asaltează ispitindu-l, pentru că la mănăstire diavolul nu stă degeaba. Pentru aceea, mentorul spiritual îl ajută cu povaţa care vine din experienţa proprie şi cu rugăciunea pe cel aflat la începutul drumului, punând rânduială în sufletul novicelui, încercând eliberarea duhovnicească a ucenicului.
„Omul nu se mântuieşte la grămadă“
- Putem considera că isihasmul este o neglijare a spiritului comunitar prin accentul pe care îl pune pe izolarea şi retragerea în singurătate a omului, pe nevoinţa particulară a acestuia?
- Spiritul isihast nu contravine duhului eclezial, sobornicesc, al Bisericii. Viaţa creştină are într-adevăr un aspect comunitar, dar şi unul particular. Omul nu se mântuieşte la grămadă. Fiecare creştin trebuie sa se îngrijească de viaţa personală. Asta nu exclude familia lui sau pe ceilalţi oameni. Nu văd nici un conflict între cele două.
- Credeţi că isihasmul, ca tradiţie de rugăciune ortodoxă, poate fi practicat şi în lume? Se poate practica rugăciunea inimii în condiţiile societăţii de astăzi? Poţi fi în pace cu Dumnezeu, cu semenii şi cu tine însuţi şi te poti despătimi în mijocul lumii în care trăim?
- La aceste întrebări răspunsurile au fost destul de neclare. Au apărut în zilele noastre diverse idei şi exista chiar şi o revistă pentru isihasm, în care se spune că isihasmul este cea mai buna metodă pentru lumea actuală de a fi în armonie cu universul. Se face o mare confuzie între isihasm şi rugăciunea neîncetată. Isihasmul înseamnă pustnicie.
Termenul „isihia“ provine din greacă, înseamnă „liniştire“, şi se referă la pacea pe care omul o obţine fugind din lume. Sihastrul este acela care trăieşte în retragere totală, în linişte din partea celor lumeşti. Cum se poate spune atunci că isihasmul este cea mai bună cale pentru oamenii aflaţi în lume atunci când numai pustnicul, aflat în singurătate, poate, cu multă osteneală, să ajungă la oarece sporiri duhovniceşti? El trăieşte în nişte condiţii speciale. Fuga de lume şi vieţuirea aspră, în izolare, este proprie numai lui. Cum poţi spune că lumea aceasta împrăştiată poate fi un mediu propice pentru realizarea rugăciunii isihaste? Acest lucru e imposibil. Sfântul Vasile cel Mare împreună cu Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbesc despre rugăciunea neîncetată. Ei au trăit înainte de părinţii isihaşti pe care istoria Bisericii îi cunoaşte mult mai târziu. Pe linia practicării rugăciunii necontenite potrivit îndemnului apostolic, Sfântul Vasile explică cum să ne rugăm fără încetare. În Omiliile sale, el spune că Dumnezeu nu aşteaptă să-I cerem: „Dă-mi Doamne, cutare sau cutare…“. Pentru că Dumnezeu ştie mai bine decât noi de ce avem nevoie. Noi să facem cum spune Apostolul în altă parte: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu“. Făcând astfel, cel aflat în lume poate ajunge la rugăciunea necontenită.
Metoda Sfântului Vasile cel Mare
Pentru a dobândi rugăciunea necontenită trebuie să facem astfel. Să zicem că te-ai trezit din somn dimineaţa. Mintea ta să înalţe rugăciuni către Dumnezeu şi să spună: „Îţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai mai dat o zi“. Pentru că puteai să mori. Este atâta lume care se culcă seara şi nu se mai trezeşte a doua zi. Atunci când te speli pe faţă, dimineaţa, să zici: „Îţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat această materie minunată, apa, care mă curăţă şi este bună pentru sănătatea oamenilor“. Când te îmbraci cu haina ta, mintea să înalţe iar un gând către Dumnezeu: „Mulţumesc, Doamne, pentru haina aceasta care îmi acoperă goliciunea trupului şi mă apără de intemperii“. Şi tot aşa, în tot ceea ce faci, ai rugăciune necontenită. Acest mod de vieţuire este realizabil pentru omul de rând.
Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost întrebat odată de un frate: „Părinte, cum te poţi ruga necontenit, pentru că zilnic trebuie să munceşti, să te mişti încoace, încolo, şi mintea se răspândeşte la treburile pe care le faci? Sfântul Maxim a răspuns ucenicului: „Dumnezeu nu porunceşte omului lucruri care nu sunt posibile acestuia“.
Apostolul Pavel propovăduieşte şi el săvârşirea rugăciunii necontenite. Obţinerea acestei stări de rugăciune permanentă se face prin dragoste, prin înfrânare, prin înălţarea minţii la Dumnezeu şi cugetare duhovnicească. Cine le are pe acestea, are rugăciune necontenită. Aceste exigenţe creează în suflet o anumită aşezare, pentru că prin dragoste eşti în relaţii bune, în primul rând cu Dumnezeu şi apoi cu întreaga lume. Cu Dumnezeu, mai întâi, pentru că dragostea faţă de Dumnezeu este porunca evanghelică cea mai mare. Prin înfrânare pui rânduială în cele trupeşti ale tale, pentru că fără o disciplină, trupul nu ajută la sporirea duhovnicească. Prin cugetare duhovnicească mintea se ridică la Creatorul ei şi, făcând asta, intră în permanentă legătură cu Cel de sus. Aceasta este rugăciunea necontenită.
Rugăciunea – „convorbire între două persoane prezente una alteia“
După cum spun Sfinţii Părinţi, rugăciunea este înălţarea minţii spre Dumnezeu sau, cum afirmă Sfântul Ioan Damaschin, convorbirea omului cu Dumnezeu. Analizând în modul cel mai simplu această definiţie a rugăciunii, ne putem întreba ce înseamnă dialogul dintre noi şi Dumnezeu? Este o convorbire între două persoane. Rugăciunea pe care o facem noi presupune această prezenţă. Toate rugăciunile noastre sunt făcute la persoana a doua singular: „Împărate Ceresc, Care pretutindeni eşti….Vino şi Te sălăşluieşte întru noi“. Deci ne adresăm unei persoane care este de faţă. „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-Se numele Tău… La fel şi Născătoarei de Dumnezeu: „Bucură-te cea plină de har, Marie…“. Nu zicem: „Să se bucure Fecioara“. Sau sfinţilor: „Cuvioase părinte, roagă-te pentru noi“. Adresanţii acestor rugăciuni sunt persoane prezente nouă, chiar dacă în chip nevăzut. Aşadar, toate rugăciunile pe care le rostim sunt întemeiate pe convingerea că nu sunt adresate unor persoane absente, ci unora care ne aud, fiind de faţă, deşi noi în rugăciune nu vedem cu ochii trupului prezenţa lor, care este una duhovnicească.
În cazul acestui dialog în care o persoană este prezentă alteia, este obligatoriu ca omul să fie atent la persoana căreia i se adresează. Atunci când vorbeşti cu cineva, eşti atent la ceea ce spune el şi răspunzi la mesajul pe care interlocutorul ţi-l transmite. Nu te gândeşti la altceva, nu te uiţi în altă parte. Aşa trebuie sa fie şi simţirea, starea sufletească a celui ce se roagă. Când te interesează un lucru la cineva, când îl rogi pentru ceva, când îi ceri ceva sau îi povesteşti un anumit lucru, tu ai o stare sufletească deosebită, care se transmite şi interlocutorului. Cu atât mai mult în cazul rugăciunii, care nu reprezintă dialogul cu un om oarecare, ci cu Dumnezeu, cu sfinţii Lui, cu Maica Domnului.
Toţi Sfinţii Părinţi ne îndrumă în această privinţă: „Bagă de seamă când vorbeşti cu Dumnezeu, să fii cu sentimentul că te afli în faţa Lui“.
Cu atât mai mult atunci când te afli în faţa Împăratului Ceresc, a lui Dumnezeu sau a sfinţilor nu poţi sta nepăsător, nesimţitor. Ceea ce îi spui lui Dumnezeu trebuie să treacă mai înainte prin mintea şi sufletul tău. O rugăciune, ca să fie bine primită, trebuie făcută cu înţelegere şi cu simţire. Altfel, o rugăciune spusă numai cu buzele nu este rugăciune, ci păcat. Sfântul Simeon Noul Teolog vorbeşte despre acest lucru când spune: „Este un mare păcat să te rogi lui Dumnezeu cu nesimţire“. Aceasta este o batjocură. Mai bine să nu te rogi deloc. Dacă nu te rogi, eşti vinovat că nu ţi-ai împlinit rugăciunea faţă de Dumnezeu, dar dacă faci rugăciunea ta cu nesimţire, cu nepăsare, eşti vinovat de nesocotirea lui Dumnezeu. Pentru obrăznicia de a spune vorbe neînţelese, zise cu nepăsare, Dumnezeu te va pedepsi.
„A crede că isihasmul este bun pentru oricine reprezintă un gând incorect şi nereal“
Revenind la ceea ce a spus Sfântul Vasile, metoda propusă de el este practică şi posibilă pentru lumea de azi. Deci a spune că isihasmul este o metodă care poate fi folosită de lumea de azi este un lucru greşit. Rugăciunea necontenită şi rugăciunea isihastă nu sunt totuna. Felul în care pustnicul realizează rugăciunea necontenită nu e potrivit pentru creştinul care se află în lume. Dacă ar fi fost posibil acest lucru, atunci ar fi fost mare minune, s-ar fi coborât isihasmul în societate. A crede că isihasmul este bun pentru oricine reprezintă un gând incorect şi nereal.
Un pustnic a fost întrebat de un novice: „Cum este bine să stea călugărul în chilia sa?“ Răspunsul a fost : „Orice ar face şi orice ar gândi să aibă deplina convingere că se află în faţa lui Dumnezeu“. Fără acest gând nu te poţi mântui. Pentru omul de rând sau călugăr, dacă nu există conştiinţa că se găseşte înaintea lui Dumnezeu în permanenţă, mântuirea rămâne departe. Fără aceasta, orice nevoinţă duhovnicească, post, metanii, nu au valoare. Va să zică trebuie să ai sentimentul prezenţei lui Dumnezeu totdeauna în mintea şi inima ta.
Atunci când eşti bântuit de patimi, şi vrăjmaşul îţi aduce amintirea gândurilor păcătoase, când omul trăieşte în dezmăţ, când este în ceartă şi vrăjmaşie cu cineva, gândurile de ură şi de răzbunare nu îi vor da pace. Dacă omul face fărădelegi, fură, bate sau săvârşeşte alte răutăţi este prins cu mintea lui la păcate şi atunci nu are cum să vadă pe Dumnezeu. Pentru el nu mai există prezenţă, nu mai există nimic.
Rugăciunea neîncetată a unei ţărănci
Un exemplu de astfel de prezenţă l-a dat ca pildă Parintele Paisie Olaru. La sfinţia sa venise o femeie să se spovedească. Ea l-a întrebat:
„Părinte, cum o fi cu mântuirea mea? Eu nu ştiu multe rugăciuni pe de rost pentru că nu am fost dată la şcoală şi nu ştiu să citesc“. Părintele a întrebat-o: „Şi nu te rogi?“ la care ea a spus: „Mă rog, cum să nu mă rog“. „Şi cum te rogi?“ „Uite cum mă rog. Atunci când mătur prin casă zic în mintea mea: «Doamne, curăteşte sufletul meu, cum curăţ eu gunoiul din casă». Atunci când spăl rufe spun din nou: «Spală, Doamne, negreala păcatelor din inima mea, ca să fie frumoasă aşa cum e o rufă curată şi spălată». Când fac orice alt lucru spun aceleaşi cuvinte“. Femeia l-a întrebat în final: „Părinte, o fi bună rugăciunea asta?“, iar părintele Paisie i-a spus aşa: „Numai aşa să te rogi toată viaţa de acum înainte!“.
Femeia, fără să ştie, aplicase metoda Sfântului Vasile cel Mare.
Dar, repet, şi pentru a practica această metodă e nevoie de despătimire, pentru că într-un suflet întunecat de patimi mintea nu se poate înălţa, nu poate naşte gânduri către Dumnezeu. Păcatele o opresc de la acest lucru.
- Care consideraţi că este rolul lecturilor din Filocalie sau Vieţile Sfinţilor în urcuşul duhovnicesc al creştinului?
- Citirile din cărţile cu conţinut duhovnicesc sunt absolut necesare. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune într-un loc că mântuirea are două feţe, două aspecte. Ea se finalizează atât prin cunoaştere, cât şi prin trăire. O pasăre nu poate zbura niciodată cu o singură aripă.
Când cunoştinţa nu se adresează vieţii, rămâne doar informaţie
Cele două aripi ale vieţii duhovniceşti sunt cunoaşterea şi făptuirea. Cunoaşterea se referă la înţelegerea învăţăturii dumnezeieşti a Bisericii. Trebuie să cunoşti, pentru a şti cum să făptuieşti mai departe în viaţa ta. Cunoaşterea şi făptuirea merg mână în mână. Una fără cealaltă nu se poate.
Dacă te străduieşti să ai doar cunoştinţă, faci Teologia, de exemplu, şi înveţi la şcoală, şi aduni o mulţime de informaţii; dacă ele nu se adresează vieţii tale, nu se raportează la ea, ci au legătură numai cu mintea ta, ai acumulat doar simple cunoştinţe şi atât. Eşti asemenea unui om care aleargă după vânt. Vrei să îl prinzi şi nu prinzi nimic. Capeţi cunoştinţe, date, noţiuni, dar ele nu au nici o influenţă asupra vieţii tale. Nu te alegi cu nimic din acest mod de a învăţa. Există şi situaţia inversă: nu cunosc mare lucru despre învăţătura Bisericii, dar practic din tradiţie, pentru că aşa e bine, anumite lucruri şi obiceiuri. De multe ori practica acesta este un lucru mecanic, un automatism. Dacă eu nu ştiu de ce fac cutare lucru, ci singurul meu argument este acela că e bine sa fac aşa pentru că astfel s-a moştenit, actul săvârşit de mine reprezintă o închinare la idoli, pentru că practic ceva din inerţie. Acestea sunt lucruri moarte, nu au nici un ecou în sufletul tău, fiindcă înţelesul, sensul pentru care tu le faci, nu există. Sunt absolut necesare atât cunoştinţa, cât şi făptuirea. Ignoranţa este, după cum spun Sfinţii Părinţi, o mare primejdie. Împreună cu uitarea şi nepăsarea, ea constituie unul dintre cele mai mari rele care pândesc sufletul omului. Sfântul Ioan Damaschin le numeşte „proptele ale păcatului“.
Sursa: Ziarul Lumina – Rugăciunea călugărului, rugăciunea mireanului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu