Familia - Invatatura ortodoxa

Fiul risipitor

Duminica Fiului Risipitor ne descopera ca pentru a invia din moartea pacatului, este nevoie de pocainta. Daca am urmat fiului risipitor in cadere, trebuie sa-i urmam si in ridicare. Daca am cheltuit ca el mostenirea noastra harica, sa ne grabim, asemeni lui, sa ne intoarcem in bratele Parintelui Ceresc. Fiul cel tanar cere partea de avere si merge intr-o tara departata. Aceasta tara este chipul libertatii pe care Dumnezeu o acorda omului. Tara departata este un spatiu nedefinit, unde harul lui Dumnezeu nu este cautat, iar libertatea umana devine robie a pacatului.  Acest fiu, foloseste intr-un mod pacatos libertatea - cheltuieste averea si ajunge sluga la un crescator de porci. Tinand seama ca porcii erau considerate a fi animale necurate, fiul devenind paznic al acestor animale, simbolizeaza ca a devenit un pazitor al pacatelor.


Pilda Fiului Risipitor ne marturiseste ca s-a facut foamete mare in acea tara. Dumnezeu, in purtarea Sa de grija fata de aceasta lume, ingaduie sa se abata foametea, ca prin ea omul sa se trezeasca din pacat. Este trist, insa adevarat, ca adesea omul se roaga pentru sanatate, doar atunci cand nu o mai are.


Momentul schimbarii este hotararea sa de a se intoarce acasa. Calea intoarsa catre tatal a fost posibila pentru ca si-a venit in sine. Acesta este punctul de plecare de la pacat spre Dumnezeu. Pacatul cufunda sufletul in somnul uitarii de sine, al nesimtirii si al nepasarii. Pacatosul doarme adanc. A-ti veni in sine inseamna a te destepta din somnul pacatului. Simtind primejdia ramanerii in pacat, Fiul Risipitor spune: "Sculandu-ma voi merge”. Deci, nu este de ajuns sa te trezesti, trebuie sa lasi in urma pacatul. Sa nu uitam ca cel ce a fost trezit poate sa adoarma la loc. Insa, cel care s-a hotarat sa paraseasca pacatul, daca nu primeste Spovedania si Sfanta Impartasanie, nu are putere sa faca un lucru bun.


Inainte ca el sa ajunga acasa din tara indepartata unde si-a cheltuit averea si a fost cuprins de foamete, tatal il vede si alearga, fara sa spuna ceva, cade cu totul pe grumazul sau, il imbratiseaza si il saruta. Asa se intampla si in Taina Spovedaniei. Cand omul si-a marturisit pacatul, Dumnezeu trece de la starea de Judecator, la cea de Parinte milostiv. O data ce omul a hotarat sa se schimbe si Dumnezeu ii da alta infatisare: ii daruieste inel, haina, incaltaminte si junghie vitelul cel gras. (Inelul semnifica impacarea, incaltamintea - harul de a calca peste patimi si a merge pe caile Domnului, iar vietulul cel gras - Euharistia)


Potrivit exegezei traditionale, parabola fiului risipitor e o concentrare a iconomiei mantuirii. Graba tatalui care vine in intampinarea fiului sau pocait intinzandu-i bratele, simbolizeaza plecaciunea Cuvantului Care "vine in intampinarea" omului cazut prin intrupare. Hristos isi intinde bratele Sale pe Cruce pentru a strange intreaga umanitate si a o aduce la sanul Tatalui indumnezeind-o, asa cum tatal parabolei isi intinde bratele ca sa primeasca cu drag pe fiul sau. Hristos este de asemenea reprezentat si de vitelul cel gras junghiat, obiect al bucuriei vesnice a invitatilor la banchetul eshatologic.


Doi fii risipitori


Fiul cel tanar pacatuieste pentru ca se indeparteaza de tata si pierde darurile primite (averea). Nu in afara lui te mantuiesti, ci numai vietuind impreuna cu el. 


Fiul cel mare pacatuieste pentru ca nu-l vede pe tata ca pe un parinte. Intre el si tata nu este o relatie de inrudire, ci una juridica, caci spune: "Iata, de atatia ani iti slujesc si niciodata n-am calcat porunca ta. Si mie niciodata nu mi-ai dat un ied, ca sa ma veselesc cu prietenii mei. Dar cand a venit acest fiu al tau, care ti-a mancat averea cu desfranatele, ai injunghiat pentru el vitelul cel ingrasat”. Daca ar fi aratat ca este cu adevarat fiu, ar fi facut acelasi lucru pe care l-a facut tatal – ar fi alergat spre fiul care venea spre casa pe care o parasise. Fiul cel mare ignora adevarata natura a iubirii, unde totul e posedat de fiecare: "Tu esti totdeauna cu mine. Tot ce am e al tau”.


Convietuirea cu tatal sau l-a ferit de riscurile si primejdiile, pe care le-a intampinat fratele sau mai mic. Cu toate acestea, fara-ndoiala, gestul lui de a nu vedea cu ochi buni manifestarile de dragoste ale tatalui sau dovedeste ca el nu ajunsese inca la nivelul cuvenit in ce priveste virtutea dragostei. Fiul cel mare, cel care nu paraseste casa, este chipul omului care nu intelege ca milostivirea lui Dumnezeu e mai mare decat dreptatea pe care o inteleg oamenii. Milostivirea lui Dumnezeu depaseste calculele omenesti, este putere de viata. Adesea dupa dreptate se ucide viata, insa, dupa milostivire viata este recuperata.


Constantin Noica, spunea ca "sunt doua feluri de a risipi. Exista risipa celui care, intocmai fratelui cel mic, cheltuieste fara sa fi strans (caci tot ceea ce avea fiul cel mic era un dar). Dar exista si risipa celui care, intocmai fratelui cel mare, strange fara sa poata aduna. Fratele fiului risipitor asa face. El strange ascultare dupa ascultare si fapta buna dupa fapta buna, iar in ultimul ceas, cand nu poate intelege si nu poate ierta dragostea tatalui pentru cel ce a risipit, pierde el insusi tot ce a adunat... La ce bun atata supunere si atata cumintenie, daca n-a putut intra in inima sa si putina dragoste?“.


Fiul Risipitor model?


Se pune intrebarea: merita a fi recomandata ca model experienta dramatica a fiului pierdut ? Fireste, ca nici un tata n-ar dori-o pentru copilul sau si nici un tanar pe contul lui propriu. Staruinta in virtute si pastrarea comuniunii cu Dumnezeu sunt preferabile unei vieti care aluneca spre pacat. Cel ce recomanda sau doreste aceasta experienta comite un pacat impotriva Duhului Sfant prin prea marea incredere numai in bunatatea lui Dumnezeu fara a colabora si personal la mantuirea proprie. Sa nu uitam ca pacatul poate fi iertat de Dumnezeu prin duhovnic la spovedanie, dar urmarile lui nu sunt prin aceasta cu totul sterse. Spre pilda, rapirea vietii cuiva e ireparabila, chiar daca criminalul obtine iertarea duhovnicului.


Acum e vremea sa ne uitam la noi, daca ne asemanam cu Fiul risipitor, trebuie sa parasim cele contrare firii si sa ne intoarcem la cele potrivit firii. Dimpotriva, daca implinim poruncile, sa fim atenti sa nu ne asemanam fiului cel mare, suntem in casa, dar departe de tata, nevrednici de a gusta din vitelul cel ingrasat.


Evanghelia duminicii Fiului Risipitor


11. „Un om avea doi fii.
12. Si a zis cel mai tanar dintre ei tatalui sau: Tata, da-mi partea ce mi se cuvine din avere. Si el le-a impartit averea.
13. Si nu dupa multe zile, adunand toate, fiul cel mai tanar s-a dus intr-o tara departata si acolo si-a risipit averea, traind in desfranari.
14. Si dupa ce a cheltuit totul, s-a facut foamete mare in tara aceea, si el a inceput sa duca lipsa.
15. Si ducandu-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei tari, si acesta l-a trimis la tarinile sale sa pazeasca porcii.
16. Si dorea sa-si sature pantecele din roscovele pe care le mancau porcii, insa nimeni nu-i dadea.
17. Dar, venindu-si in sine, a zis: Cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier aici de foame!
18. Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune: Tata, am gresit la cer si inaintea ta;
19. Nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul din argatii tai.
20. Si, sculandu-se, a venit la tatal sau. Si inca departe fiind el, l-a vazut tatal sau si i s-a facut mila si, alergand, a cazut pe grumazul lui si l-a sarutat.
21. Si i-a zis fiul: Tata, am gresit la cer si inaintea ta si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau.
22. Si a zis tatal catre slugile sale: Aduceti degraba haina lui cea dintai si-l imbracati si dati inel in mana lui si incaltaminte in picioarele lui;
23. Si aduceti vitelul cel ingrasat si-l injunghiati si, mancand, sa ne veselim;
24. Caci acest fiu al meu mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat. Si au inceput sa se veseleasca.
25. Iar fiul cel mare era la tarina. Si cand a venit si s-a apropiat de casa, a auzit cantece si jocuri.
26. Si, chemand la sine pe una dintre slugi, a intrebat ce inseamna acestea.
27. Iar ea i-a raspuns: Fratele tau a venit, si tatal tau a injunghiat vitelul cel ingrasat, pentru ca l-a primit sanatos.
28. Si el s-a maniat si nu voia sa intre; dar tatal lui, iesind, il ruga.
29. Insa el, raspunzand, a zis tatalui sau: Iata, atatia ani iti slujesc si niciodata n-am calcat porunca ta. Si mie niciodata nu mi-ai dat un ied, ca sa ma veselesc cu prietenii mei.
30. Dar cand a venit acest fiu al tau, care ti-a mancat averea cu desfranatele, ai injunghiat pentru el vitelul cel ingrasat.
31. Tatal insa i-a zis: Fiule, tu totdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt.
32. Trebuia insa sa ne veselim si sa ne bucuram, caci fratele tau acesta mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat”.
(Luca 15, 11-32) 

Crinii Maicii Domnului

" In insula Kefalonia, intre satele Troghianata si Demutandata, langa Argostolii, capitala insulei, se observa un fenomen minunat, care nu tine de domeniul imaginatiei, nici de cel al fenomenelor ciudate sle naturii care de mute ori ne uimeste.


Asadar, intre cele doua sate amintite mai sus, intr-un loc minunat, crestinii din evlavie fata de Maica Domnului, au zidit o bisericuta in cinstea ei.


Poporul i-a dat bisericutei denumirea de " Maica Domnului cu crinii", pentru ca de aceasta bisericuta este legata o minune care se repeta in fiecare an cu crinii albi si bine mirositori ce sunt cunoscuti in insule sub numele de "crinii feciorelnici".


In ajunul marii sarbatori a Maicii Domnului, Buna-Vestire, crestinii aseaza in vaze inaintea icoanei facatoare de minuni acest fel de crini. Odata cu trecerea timpului si datorita caldurii verii, crinii se usuca.


Cand se apropie praznicul Adormirii Maicii Domnului ( 15 august), atunci intr-un chip minunat crinii inmuguresc si infloresc, cu toate ca tulpina ramane uscata si zbarcita. In nord-estul aceleasi insule exista satul Pastra. In acest sat se petrece aceeasi minune cu crinii feciorelnici. In curtea Bisericii Adormirii Maicii Domnului si in jurul ei, femeile satului planteaza bulbi de crini feciorelnici. In luna mai, cand crinii incep sa infloreasca, femeile ii taie si facandu-i bucatele, ii aseaza inaintea icoanei facatore de minuni a Maicii Domnului. Dupa cateva zile crinii se ofilesc, potrivit legilor firesti.


De la 1 august , cand incep Paraclisele Maicii Domnului si pana la 15 august legile biologice se modifica si odata cu mutarea Maicii Domnului crinii morti invie, primind in ei " suflare de viata". Si astfel inaintea ochilor credinciosilor se petrece minunea cu crinii care revin la viata. Atunci parca vine primavara din nou. Dupa Sfanta Liturghie din ziua praznicului, preotul imparte credinciosilor acest crini ca binecuvantare. Acest fenomen nu se explica stintific ci numai prin credinta, desi ea este mica" cat un graunte de mustar". Istoria cu crinii si cu icoana Maicii Domnului este urmatoarea:


Cand Dodecanezul se afla sub ocupatia italiana, in apriie 1943 o copila oarecare a luat niste crini si i-a pus inaintea icoanei Maicii Domnului. Dupa cateva zile crinii s-au uscat. Au trecut saptamani si luni. Deodata crinii uscati, intr-un chip minunat au inceput sa faca boboci. Si aceasta mai ales in luna iulie. La 23 august , la noua zile dupa Adormirea Maicii Domnului, bobocii s-au deschis si au devenit crini intocmai cu cei din luna mai. De atunci , din 1943, aceasta minune se repeta in fiecare an. Un locuitor din Lipson scria: " In luna aprilie asezam crini ianaintea icoanei. Cum este si firesc, ei se usuca cu totul, dar in chip cu totul inexplicabil, incep sa imboboceasca in luna iulie, iar la noua zile dupa Adormirea Maicii Domnului infloresc. Pentru noi, locuitorii din Lipson, ziua aceasta este vestitoare de bucurie. In insulele Ciclade se petrece ceva semanator. In insula Andros, in satul Apikia, fetele si femeile cultiva "crinii Fecioarei", " crinii sfintiti ai Maicii Domnului" asa cum sunt numiti.


Ii ingrijesc cu multa migala ca sa se desfateze de minune. Si locul unde voiesc sa planteze crinii il aleg cu grija. Crinii ii uda cu apa curata si cu aghiasma, cautand si ele sa fie " curate". Astfel o cinstesc femeile pe Maica Domnului, iar ea le rasplateste aceasta credinta a lor. Crinii infloresc in luna mai- de aceea li se mai zice si crini de mai-si fac niste flori mici care raspandesc o mireasma puternica" ce reprezinta curatia nepatata si binemirositoare a Pururea Fecioarei". Cand crinii sunt inforiti femeile ii taie cu tot cu tulpina si ii duc in Biserica Maicii Domnului" Katasirtisa", unde ii aseaza inanitea icoanei facatore de minuni a Maicii Domnului care se afla acolo. Dupa cateva zile crinii se usuca, cum este si firesc, le cad frunzele si le ramane numai tulpina uscata si sensibila, care daca este atinsa cu mana se sfarma. Asadar, intr-o astfe de tulpina nu poate exsta viata. Atunci cand se apropie zilele postului Maicii Domnului, crinii uscati incep sa prinda viata intr-un chip minunat. La 15 august, cand este hramul bisericii, crinii deja sunt infloriti si seamana cu niste margaritare mari, care raspandesc viata. Lucrul minunat este ca acestia se pastreaza astfel infloriti pana in primavara anului urmator, cand sunt inlocuiti cu crini noi. Acesti crini care sunt asezati intre geam si icoana, stau putin aplecati de parca s-ar legana, netinand cont de legile greutatii si ale staticii. Cel care a creat legile naturii, in fiecare clipa le poate desfinta cu dreapta Sa cea atotputernica. Uneori acesti crini minunati nu infloresc si atunci crestinii asteapta un semn rau. Atunci ei prevestesc nenorociri. In august 1940 ei nu au inflorit. Dupa doua luni Italia a declarat razboi Greciei. "


 Din cartea "Patericul Maicii Domnului"

Marturisire - Arhim. Siluan Visan

Mărturisesc că ...


Sunt nevrednic a sluji acestui Dumnezeu ce merge pana la jertfa suprema si pentru mine. Ma vad de cele mai multe ori neputincios in a-mi iubi fratele precum mi-a poruncit, coplesit fiind de iubirea de sine, care nu face altceva decat sa murdareasca haina sufletului meu…


Marturisesc ca… 


Sunt neputincios in a-I slujii Domnului din toata inima, din tot cugetul si din tot sufletul meu. Incerc sa-I fiu alaturi ca si ceilalti ucenici, insa sunt prea mandru sa ma smeresc in fata fratilor, dupa cum mi-a poruncit… 
Marturisesc ca… 
Stau si privesc cum se roaga Tatalui Ceresc pentru noi toti si pacatele noastre, fara sa fac nimic. Cum plin de sudoarea ce se transforma in broboane de sange, plange, vazand ca jertfa Lui nu va fi pretuita cum trebuie. Caci nu-mi schimb viata, nici obiceiurile…


Marturisesc ca… 
Ma simt mai rau decat Iuda, care cu gand viclean s-a indepartat de El. Caci el poate avea o scuza, necunoscand pe deplin Dumnezeirea Lui Hristos. Eu insa o cunosc! Si totusi Il vand zi de zi, cautand sa fac compromisuri de tot felul, pentru a trai cat mai bine…


Marturisesc ca… 
Desi am fagaduit sa-I urmez Lui pana la sfarsitul vietii, ca si Petru, ma lepad de fiecare data cand incerc sa fac voia mea; lepadandu-ma de credinta ce o am ca sa nu smintesc pe ceilalti…


Marturisesc ca… 
Departe fiiind de El, ma rusinez de ceilalti si urmaresc ca un spectator clipele in care este batjocorit de societatea "moderna" in care traim. Raman pasiv la orice acuzatie care I se aduce, neincercand nici macar sa ma rog sa-I ierte pe fratii mei pentru pacatul facut. Nici pentru mine nu cer iertare…


Marturisesc ca… 
Ma cutremur la gandul ca sunt si eu o rana pe trupul Lui. Deoarece prin felul in care-mi traiesc viata, nu-I recunosc jertfa. Uit sa-I dau slava in tot timpul si in tot ceasul, caci sunt convins ca mi se cuvine tot ceea ce am. Si astfel nu voi recunoaste poate niciodata prezenta Lui in viata mea; intoarcerea mea - a fiului risipitor - pe care o asteapta, devine un vis rupt de realitate…


Marturisesc ca… 
Sunt pricina pentru care sufera aceste chinuri. Iau eu nici macar nu privesc catre El cum se rastigneste si pentru mine; cautand sa alin suferinta mea cu bucuria impacari cu Dumnezeu. Inima imi ramane impietrita la vederea jertfei, caci ma gandesc ca nu merit sa sufar si eu, mie frica…


Marturisesc ca… 
Atunci cand ma simt rastignit, nu privesc cu credinta in ochii Lui. Ci ma las coplesit de tristete, uitand ca pot fi "astazi" cu El "in Rai". Caci noi pentru pacatele noastre suferim…


Marturisesc ca… 
Frica mortii ma cuprinde cand vad ca inaintez in varsta, prietenii incep si "pleaca la Domnul", iar puterile mele scad pe zi ce trece. Cu toate ca ar trebui sa ma incred in cuvantul ca acum moartea nu mai exista! Ca prin Invierea Lui, eu am posibilitatea de a revenii in sanul lui Avraam, precum saracul Lazar…


Marturisesc ca… 
Mie greu sa cred in Inviere, ca sunt sub robia fricii de a ma prezenta in fata Lui la judecata. Voi fi singur si din pacate nu am ajuns sa-L iubesc; uit ca numai iubirea poate alunga frica! Dupa cum spunea si Sf. Antonie cel Mare; “acum nu ma mai tem de El, caci Il iubesc. Iar iubirea alunga frica”…


Marturisesc ca… 
Desi incerc sa raman cu Mironositele langa crucea Lui, ma indepartez mereu de Golgota. Sunt slab in a demonstra cat de mult Il iubesc, si mai slab in a crede ca ma iubeste. Iubesc mai degraba fuga de responsabilitate, decat bucuria iertarii ce mi se ofera…


Marturisesc ca… 
Incerc sa ma pocaiesc de pacatele facute, dar de cele mai multe ori nu las Harul Sfantului Duh sa lucreze in mine. Pocainta mie atat de superficiala, incat nu ma gandesc sa-mi schimb viata. Imi linistesc constiinta incercand sa fac ce trebuie dupa invatatura Bisericii. Raman intr-o stare de impietrire ce-mi cuprinde sufletul, lacrimi nu am sa-mi spal haina sufletului meu, iar iertarea ce mi-o daruieste mi se pare un drept al meu, nu o mila de-a Lui cu mine…


Marturisesc ca… 
Adesea caut sa ma scuz pentru comportamentul meu, incercand sa dau vina pe altcineva. Este simplu sa ma uit la cei de langa mine, sa ma las in voia vietii, fara sa incerc a fi mai bun. Sunt las in a recunoaste cat de usor mi-a fost sa spun: "nu eu, ci…"


Marturisesc ca… 
Mie greu sa traiesc dupa legea iubirii, caci ea presupune jertfe la care nu sunt pregatit sa ma supun…


Marturisesc ca… 
Rugaciunea-mi este ca o povara de multe ori, ca nu cred in puterea ei decat cand am nevoie de ajutor. Traiesc dupa placul meu, nu dupa placul Lui!...


Marturisesc ca… 
Am simtit de multe ori bucuria Invierii, insa nu am pastrat vie Lumina ce se coboara si in sufletele noastre in noaptea de Sfintele Pasti. Ea stingandu-se la prima adiere cu tristete, sau din lipsa uleiului in candela sufletului meu…




Cred si marturisesc ca va ajuta dorintei mele de a-I slujii (fiecare din noi Ii poate slujii de pe pozitia pe care se afla), incercarii mele de a-mi schimba viata prin pocainta, imi va ierta lepadarea si fuga de responsabilitate, ma va lua cu El in Rai…Caci nu-mi doresc altceva decat sa cred, sa ma rog, sa iubesc, sa rabd si sa iert. Din tot sufletul, din tot cugetul si cu toata puterea mea! 




AMIN! 


Arhim. Siluan Visan

PRAVILA DE RUGACIUNE “BOGORODICINAIA”

( Nascatoare de Dumnezeu)
( adica citirea de 150 de ori a cantarii aduse din ceruri de catre Arhanghelul Gavriil ca inchinaciune Preasfintei Fecioare Maria, Nascatoarea de Dumnezeu).


« Nascatoare de Dumnezeu Fecioara, bucura-Te ! Ceea ce esti plina de har, Marie, Domnul este cu Tine. Binecuvantata esti Tu intre femei si binecuvantat este rodul pantecelui Tau, ca ai nascut pre Mantuitorul sufletelor noastre ». 


Aceasta pravila a fost data de Maica Domnului insasi in veacul al VII-lea si odinioara era savarsita de catre toti crestinii. Mai pe urma insa a fost data uitarii.
Preacuviosul Serafim de Sarov a amintit de acesta pravila. In chilia lui s-a gasit o carticica veche cu descrierea minunilor petrecute cu oamenii care implineau acesta pravila.

Ceausescu “razbunat”: OMUL NOU, REEDUCAT FACE LEGEA ASTAZI. E delator si calomniator, lingusitor cu cei mai puternici si tiranic cu cei mai mici

Blogul Dr. Vasile Astărăstoae: Razbunarea postuma a lui Ceausescu – omul de tip nou
La inceputul acestei saptamini, la deschiderea evenimentului “Zilele UMF Iasi” am avut un discurs in care spuneam, printre altele, ca Ceausescu s-a razbunat postum prin omul de tip nou pe care el l-a visat si care, iata, acum, in zilele noastre, a devenit un standard.


Abordarea mea a starnit discutii si polemici dar mai ales intrebari. O sa incerc sa imi explic in citeva cuvinte ideea lansata.


Regasim omul de tip nou al lui Ceausescu in toate structurile sociale si administrative. E omul nou care a pus mana pe parghiile decizionale din Romania, e un om care vine cu o curatenie a mintii pe care doar spalatul creierelor din epoca ceausista o putea asigura.


Da, spalatul creierelor prin propaganda a fost mai eficient decat ne imaginam pe vremuri, cind reuseam sa spunem bancuri politice si sa radem de lozinci. Intruchipare a realismului socialist, omul nou – mare erou – nu crede in intelectuali si nu accepta existenta acestei clase, nu crede decat in valorile proprii si detesta diversitatea de valori.


Lipsit de cultura dialogului, construind doar pe frica pe care el insusi tine sa o imprastie si ridicind invidia la nivel de calitate competitionala, omul de tip nou utilizeaza ca arma principala calomnia si delatiunea, mascindu-le sub sintagma “spirit cetatenesc”.


Intr-o astfel de dezvoltare canceroasa a societatii e nevoie de un anticorp si cred ca Universitatea ar putea deveni instrumentul de lupta impotriva omului de tip nou. Cu toate ca nici Universitatea nu poate fi lipsita total de exemplare de acest tip.


Din fericire, mediul permite identificarea rapida: e omul invatat si dornic sa promoveze doar ca sa ajunga sef si sa isi poata exersa tirania; o face utilizand injuria, defaimarea, calomnia; e umil cu seful sau dar tiranic cu subalternii. Stim ca agenda unei persoane are trei dimensiuni: agenda personala – legitima, normala, agenda publica si agenda nationala. Ei bine, la omul nou agenda personala domina pina la acoperire celelalte doua directii. El, omul nou, este centrul universului si pentru asta poate incalca orice regula.


Uitati-va acum in jurul vostru: il veti identifica cu usurinta. E usor sa il simti daca reusesti sa nu devii tu un om de tip nou. Putem sa il vedem si aici, printre noi, in Universitate, chiar daca rar. E important sa ii tratam ca pe un cancer social si sa ii operam in faza incipienta.




Pr. Ioan Valentin Istrati [Doxologia]: Mustrare si indreptare
În societatea consumistă de astăzi, standardele se calculează cantitativ, în funcţie de parametri abstracţi, bazaţi pe randament, calitate, eficienţă etc. Să luăm spre exemplu o firmă. Capacităţile de muncă ale lucrătorilor sunt de cele mai multe ori ţinte calculate anterior, lipsite de preocupare pentru oameni. În această perspectivă, mişcarea de peste ocean numită „christian business” încearcă să recreeze o atmosferă de „trade” bazată pe principiile fundamentale creştine, printre care menţionăm compasiunea, înţelegerea, spiritul civic, implicarea, ajutorul etc. Din păcate însă asemenea încercări sunt doar sporadice. În Occident mai ales, politica junglei economice înseamnă înghiţirea şi dezintegrarea celui slab şi adaptarea la orice condiţii de piaţă. Astfel, îmi spunea un prieten care munceşte din greu în Italia, că pauza de toaletă este calculată strict şi scăzută din numărul total de ore de muncă, nu cumva să fie plătită.


Omul, în asemenenea condiţii, devine un robot bun de muncă, care trebuie exploatat la maximum. În această filosofie a randamentului maxim, există însă lipsuri fundamentale: capacităţile creative, organizatorice, străfulgerările de entuziasm, spiritul de convingere, mimetismul celor care muncesc sau nu, inovaţia, toate acestea sunt lăsate la o parte sau ignorate in corpore pentru ideea fixă de eficacitate.


„Politica de cadre”, aşa cum era ea numită în vremurile de întuneric prin care am trecut, suferă frecvent de boli de nutriţie, de parazitoze valorice fundamentale, de sindrom al linguşelii sau de excrescenţe maligne ale delaţiunii, părerilor sau invidiei.


Revenim la reproş. Orice lucrare comunitară are în mod sigur o procesualitate unică, în care trebuie respectate anumite reguli şi ţinte. Asta înseamnă că disfuncţiile trebuie să apară şi trebuie reparate. Aici intră şi neatenţia, ignoranţa, lenea, delăsarea etc. Criticile justificate sunt în mod sigur calea către corectarea greşelilor, voite sau nu. Ele sunt astfel o necesitate interioară a lucrului în echipă.


Important însă este şi felul în care faci cuiva un reproş, după ce a greşit. Dacă o asemenea mustrare este distantă, vocală, emană superioritate şi dispreţ, dacă umileşte sau descurajează, atunci de cele mai multe ori ea se încadrează în categoria abuzurilor sau chiar a păcatelor. De fapt reproşul abuziv instaurează în primitor o distanţă, o reacţie, mai ales atunci când critica nu este justificată sau nu e înţeleasă deplin.


Mai există în politica de birou un fenomen demn de catalogarea sa în manualul manipulării sovietice.Există oameni care au reproşuri gata pregătite, care în loc să răspundă la salut au deja critici la activ, pentru a instaura deja un climat în care inferioritatea celuilalt poate fi folosită abil. Ştiu oameni care când te întâlnesc, îţi reproşează ceva (hai băi, de ce nu răspunzi la telefon, deşi nu te-au sunat sigur), fac observaţii acide cu privire la aspecte din viaţa ta, doar-doar ar căpăta ceva credit în faţa ta sau şi-ar exprima spiritul de dominaţie.


Hristos nu face reproşuri, nu doreşte să domine, criticile lui vizează defectele de mântuire ale oamenilor, mustră fără a jigni, dojeneşte iubitor, e interesat fără a deveni insistent, e discret fără a fi superficial, sancţionează răutatea fără a instaura obedienţa, urăşte păcatul dar iubeşte pe păcătoşi. Dumnezeu caută întotdeauna un nou început al umanităţii în persoane, deschide izvorul de viaţă ascuns sau surpat în fiecare om, deşteaptă dorul după nemurire, transformă delăsarea păcatului în bucuria schimbării.


În această perspectivă, o disciplină comunitară creştină trebuie în mod necesar să dezvolte respectul pentru valoare, grija pentru fiecare suflet nemuritor, atenţia pentru detalii dar şi pentru întreg, încurajarea spiritului creativ, dezvoltarea relaţiilor inter-umane, respingerea minciunii, delaţiunii şi răutăţii.

Pustnicul Gherasim - Sfaturi duhovnicesti

Acatistul Sfantului Mare Mucenic Gheorghe - 23 Aprilie

Talmacirea celor Zece Porunci

Chudo - Minunea

Capela ingerului - subtitrat

SIROP DE AFINE

Compozitie: fructe de afin – Myrtilli fructus, zahar brun si miere de albine.
   Recomandari: diaree, enterocolite, infectii urinare, afectiuni vasculare si ale capilarelor, insuficienta venoasa, reumatism.
   Mod de utilizare: in cure de 4 saptamani, cate 3-4 lingurite/zi pentru copii si 3-4 linguri/zi pentru adulti.In regim obisnuit de viata 3-4 linguri/zi diluat in apa sau ceai.
   Contraindicatii: constipatii cronice severe.

Cantitate: 200 ml

UNGUENT CU TATANEASA SI CODITA SORICELULUI

  
Efect: antiinflamator, cicatrizant, antihemoroidal, hemostatic. Tonifica si regenereaza pielea.
   Indicatii: reumatism, artrite, fracturi, luxatii, plagi, arsuri, boli de piele, escare, fisuri anale si mamelonare.
   Compozitie: extract de tataneasa, ceara de albine, miere, ulei de floarea soarelui, ulei de masline, ulei volatil.


Cantitate: 30 gr.

OTET DE MERE CU MIERE SI MACESE

Este un produs alimentar vitamizant, vaso-dilatator arterial, antiinflamator intestinal, antilitiazic, depurativ, hepatoprotector.

     Este bogat in vitamina C, provitamina A, B2, K, PP, saruri minerale (potasiu, calciu, fier, magneziu).

     Administrare – adulti: 1-2 linguri/zi; copii: 1-2 lingurite/zi.

 

Cantitate: 200 ml

Telefonia mobila!!! Atentie! Radiofrecventa! ( noi precizari )

Radiofrecventele pe care le folosesc:
Digi (3G) – 2100Mhz ;  Vodafone ( GSM + 3G ) — 900Mhz + 2100Mhz ;  Orange ( GSM + 3G ) — 900Mhz + 2100Mhz ;  Cosmote ( GSM ) — 1800Mhz  ;   Zapp ( CMDA + 3G ) — 450Mhz / 800Mhz + 2100Mhz


Retelele Wifi folosesc banda de la 2401Mhz la 2480Mghz —standard
802.11b/g – Romania .


Magnetonul din cuptorul cu microunde functioneaza la frecventa 2450Mhz.


Concluzia… ?


REGULI MINIME DE UTILIZARE A MOBILULUI


- NU VA FI FOLOSIT DREPT CEAS DESTEPTATOR;


- VA FI TINUT LA CEL PUTIN 2 M DE CAP IN
TIMPUL ZILEI SI AL NOPTII ( IN LIMITA POSIBILULUI) .


LUCRURILE AFISATE MAI JOS SUNT CUNOSCUTE DE MULT DE NEUROLOGI.


În ultima saptamana din octombrie 2010 a fost sustinuta o teza de doctorat in Romania , la Clinica de Medicina Muncii din Cluj, iar concluziile au fost inspaimantatoare !


Studiul s-a facut utilizand tehnica de varf la nivel mondial, cea a determinarii chemoluminiscentei si a lipoperoxizilor.


S-au studiat astfel efectele campurilor electromagnetice (CEM) asupra corpului uman, in special cele produse de telefonia mobila, cuptoare cu microunde, antene de telefonie mobila,
retele de inalta tensiune.


TOATE PRODUC cancer, imbatranire precoce, sterilitate la ambele sexe, nevroze, tulburari de somn, decalcifieri osoase, cresterea coagularii, cataracta, tulburari endocrine etc.


ATENTIE !!! Convorbirile pe telefonul mobil – cu cat mai lungi, cu atat mai nocive, mai ales la start, cand testez apelul, “bipul” cu telefonul la ureche.


S-a aratat cum vibratiile respective, cu telefonul la ureche, produc, la trecerea prin medii cu densitati diferite, concentrari si reflexii in anumite zone, mai ales craniene.
Calota craniana functioneaza ca o antena parabolica cu concavitatea in jos, concentrand undele spre baza creierului, afectand hipofiza si tiroida si cristalinul (risc de cataracta).


Autorii studiului propun interzicerea pe orice
cale a utilizarii telefoniei mobile sub varsta de 14 ani !


De asemenea, dispozitivele tip hands-free reduc
semnificativ impactul CEM asupra creierului, intrucat telefonul mobil e tinut mult mai departe de calota craniana.


Cea mai periculoasa retea este Cosmote, care genereaza impulsurile cele mai puternice, 75% din ele genereaza Zapp-ul, 33% genereaza Vodafone si Orange , iar cel mai jos e Digimobil-ul. *


Informati-va rudele si prietenii !

UN PETEC DIN CERUL INIMII AVVEI SELAFIIL SIBERIANUL: “Avem nevoie de cat mai multa rugaciune!”

“… Când un monah se roagă, copile, oricât ar fi de păcătos, rugăciunea lui, dacă e sinceră, degrabă e plinită de îngerii lui Dumnezeu, pe care Domnul i-a rânduit spre slujire aceluia când a îmbrăcat schima. De aceea să preţuim rugăciunea unui monah… Câtă vreme, copile, vor mai exista monahi care se roagă cu lacrimi pentru pocăinţa lor şi pentru lumea toată, Dumnezeu va mai ţine lumea aceasta.


Dar rugăciunea este din ce în ce mai puţină pe pământ, din ce în ce mai puţină, şi răutăţile se înmulţesc, încât Dumnezeu va trebui să scurteze vremurile...


De aceea avem nevoie, dragul bunelului drag, de rugăciune, de cât mai multa rugăciune. Aceasta te va învăţa pe tine multe, te va purta pe cărări luminoase, te va adăpa cu apă rece de izvor, de viaţă veşnică dătător; cu cât o vei înmulţi, cu atât în Duhul vei spori. Hm, iată că buneii plicticoşi ştiu să scrie şi versuri, desigur, nu chiar aşa ca nepoţeii lor, dar tot ştiu puţintel…( şi în rusa rimează, nota traduc.). Parcă te şi vede bunelul, aşa, mergând agale spre locul unde lucrezi, învârtind în mână metania pe care ştiu că o porţi la tine. Metania cu boabe împletite de lână, fie ea mare sau mică, nu contează, îţi aminteşte întruna de prezenţa Preadulcelui Iisus lângă noi. De ce să nu-L poftim aşadar la masa inimii noastre, să ne îndulcim împreună cu El din masa Vieţii celei veşnice?...”Gospodi pomilui”, copile, “Gospodi pomilui”, să-ţi însoţească paşii, să-ţi sfinţească răsuflarea, să-ţi înmiresmeze inima, să-ţi ferească ochii tăi curaţi şi limpezi de orişice întinăciune, să-ţi sfinţească cugetele… Gospodi pomilui, rugăciunea lui Iisus ne schimbă pe deplin viaţa şi ne fereşte de căderi de tot felul, influenţând în bine şi starea celorlalţi de lângă noi…


Rugăciunea lui Iisus o spunea în toată vremea Sfântul Ierarh Luca, pe care l-am avut şi eu “bunel” şi pentru ale cărui rugăciuni am ajuns în mănăstire. Asemenea, o spunea cu lacrimi şi Sfântul batiushka Serafim Viritski (Serafim din Viriţa, un mare duhovnic şi cuvios canonizat recent de pravoslavnica noastră Biserică, dar de mult recunoscut ca sfânt de popor, ce a trăit în oraşul Viriţa şi a murit în 1949 – n. tr.). Sfântul Serafim ajunsese în sfinţenie pe Sfântul Serafim de la Sarov, adevăr îţi grăiesc, şi dacă Domnul a salvat Rusia în războiul al doilea mondial, a fost şi pentru rugăciunile acestui sfânt.


…


Îmi mai spui că aşa simţi: “Fugi, taci, linişteşte-te…” Cu adevărat, aceasta e calea, şi nu odată ţi-am scris despre ea… Piotr, Piotr, adânceşte-te în pustie, fugi în pustie, lasă toate cele trecute şi înnoieşte-te încet, încet… Bine, dar unde, care pustie?, mă întrebi… Ei, dragul bunelului, fă-ţi inima ta pustie faţă de duhurile deşarte ale lumii: de tot ceea ce ţine de glumele ei deşarte, de ambiţiile ei serbede, de rigorile ei de mucava, de mondenitatea care face toată viaţă cenuşie, cenuşie… Fă-ţi inima ta pustie dinspre acestea, copile, şi, încet-încet, la schituleţul din oaza de apă vie aflată în mijlocul acestei pustii, vor veni şi îţi vor sluji şi te vor veseli îngerii, cu darurile lor dumnezeieşti.


Căci altfel, poţi fi în pustia Afonului cea mai adâncă, în pustia Siberiei cea mai sălbatecă, şi să n-ai linişte, pentru că nu ţi-ai făurit încă pustie în inimă dinspre deşertăciunile lumii. Şi invers, poţi să fii călugăr şi-n mijlocul oraşului, unde şi acolo Domnul te va ajuta cu harul Său să te pustieşti faţă de comodităţile vieţii citadine, copile drag. De aceea totul se făureşte întâi în inimă, şi pustia, şi fuga, şi monahism şi apoi vine vremea dării pe faţă a acestei stări, adică a înfăptuirii a ceea ce ai înlăuntru… Sfântul Arsenie avea deja pustia preadulce în inima sa, situaţia sa era “coaptă”, ca să zic aşa, şi plecarea lui nu a fost decât o consecinţă firească a ceea ce purta de ceva vreme în suflet… Aşa va fi şi cu tine, copile, dar ai răbdare puţintel… Domnul îţi va rândui cele de care sufletul tău însetează, El nu rămâne dator dorurilor noastre… Mai multe, ce să-ţi spun… Desigur că recomand, dragul bunelului, ca cel mai de folos dintru început, celui iubitor de Dumnezeu, să se ducă într-un schituleţ mai departe de plaiurile natale, într-un loc mai liniştit, mai fără gâlcevi şi fără zgomote. Marile oraşe, în general, nu sunt prielnice pentru monahism, dar aceasta nu este o regulă… Cum iconomiseşte Dumnezeu pentru fiecare…


Piotr al meu drag, ţi-am trimis un petec de cer… şi, poate, un petec din inima mea, a bunelului care


te iubeşte,


+Selafiil.”

Cuvinte despre rugaciunea inimii

In vederea elucidarii practicarii rugaciunii inimii voi prezenta aici mai multe texte si invataturi referitoare la aceasta:



Rugaciunea inimii isi are originea in porunca Apostolului Pavel: "Rugati-va neincetat!" (I Tes 5, 17). Sigur, pare imposibil sa te rogi tot timpul. Dar nu este asa. Cand Sfantul Maxim Marturisitorul este intrebat de unul dintre frati cum e posibil sa te rogi neincetat cand sunt atatea lucruri de facut, acesta i-a raspuns: "Dumnezeiasca Scriptura nu porunceste nimic din cele cu neputinta". 


La rugaciunea inimii poate ajunge orice om, atat calugarul, cat si mireanul. Dar ea este un dar al lui Dumnezeu. Asa ca nu trebuie sa ne miram daca auzim de persoane care s-au nevoit o viata intreaga si nu au ajuns sa o practice. Ca orice dar, Dumnezeu il ofera doar aceluia care care are cu adevarat dragoste si smerenie. Important este ca noi sa ne straduim sa-l primim. Nu trebuie sa ajungem sa credem ca nu ne vizeaza, ca Dumnezeu nu ne are in vedere cu acest dar. E un pacat sa crezi ca el apartine doar altora. Risti sa faci din rugaciunea inimii doar un subiect de discutie: cine a practicat-o, care ii este inceputul, ce cuvinte contine, etc. Insa ea nu ne-a fost data pentru speculatie, ci pentru unirea cu El. 


Cuvintele pe care trebuie sa le rostim pentru a dobandi rugaciunea inimii sunt: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul”. Repetarea cat mai deasa a acestor cuvinte nu duce nici la plictiseala si nici la oboseala mintii, cum adeseori se afirma. Nu devenim niste papagali. Dimpotriva, dobandim pacea cu toti si cu toate. 



Rugaciunea inimii are nevoie la inceput de cantitate, de aceea este nevoie ca omul sa inmulteasca repetarea ei pe zi ce trece. Semn al dobandirii rugaciunii inimii este faptul ca omul, trezindu-se din somn, simte mai inainte de toate miscarea rugaciunii in minte, ca indiferent de actiunea in care se afla, rugaciunea ii rasuna in adanc, ca rugaciunea nu-l paraseste niciodata, ajunge precum respiratia. De aceea Sfinti Parinti afirma ca ea se repeta de la sine si-n timpul somnului, adeverind versetul din Cantarea Cantarilor: "Eu dorm, dar inima mea vegheaza". 


Oricarui lucrator al rugaciunii inimii, Dumnezeu ii ingaduie ispite pe masura puterilor sale. Astfel, diavolul nu va fi in stare sa faca nimic mai presus de cele ingaduite. Nu e cazul sa descriem ispitele care pot veni asupra celor ce se indeletnicesc cu rugaciunea inimii, deoarece nu cu toti se intampla unul si acelasi lucru. Important este ca omul, afara de Numele Domnului, sa nu fie captivat de nimic. 



Incepeti de astazi sa va rugati rostind cuvintele : "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul" si veti avea parte de o bucurie nesfarsita. Nu le rostiti mecanic, ci cugetand ca Dumnezeu e de fata, ca va aude si va vede. 



Rugaciunea curata sau rugaciunea inimii si piedicile in calea ei

Ceea ce voi spune mai jos sunt, pe de o parte, informatii pe care le-am primit de la un calugar din Romania care practica aceas­ta rugaciune intemeiata din plin pe traditia Parintilor rasariteni, iar, pe de alta parte, sunt cateva reflectii pe marginea acestor in­formatii.

In rugaciunea curata este vorba de unirea mintii cu inima. Nu trebuie ca mintea sa ramana singura, nici ca inima sa ramana singura. O rugaciune care se face numai cu mintea este o rugaciune rece; o rugaciune care se face doar cu inima este o rugaciune pur sentimentala care ignora tot ceea ce Dumnezeu ne-a dat, ceea ce ne da si ne va da in Hristos. Este o rugaciune fara orizont si fara perspectiva; o rugaciune in care nu stim de ce sa-I multumim lui Dumnezeu, pentru ce il laudam, nici ce sa-I cerem.
 
Omul care se roaga are sentimentul ca se pierde intr-un infinit impersonal. E un sen­timent care ignora faptul ca el face experi­enta unui Dumnezeu personal. Si deci nu este o rugaciune.

Trebuie sa precizam inca o data ca aceas­ta intalnire a mintii cu inima nu se face prin ridicarea inimii in minte, ci prin coborarea mintii in inima. Aceasta inseamna ca nu inima isi afla odihna in minte, ci mai degra­ba mintea isi afla odihna in inima adica in adancul inimii strans unit cu adancul lui Dumnezeu, obiectul cautarii sale.

Desigur, Parintii vorbesc si de o deschidere a mintii spre infinitul lui Dumnezeu, dar se pare ca in inima realizeaza mintea aceasta deschidere spre infinitul lui Dumnezeu. Prin cautarea sa dupa Dumnezeu mintea actua­lizeaza adancul inimii si il face sa fie un adanc pentru Dumnezeu, Infinitul adevarat. Adancul pe adanc cheama (Ps 41, 8). Infini­tul lui Dumnezeu nu poate fi experimentat fara iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi. Si aceasta iubire a lui Dumnezeu pentru noi cheama iubirea noastra si iubirea noas­tra este cea care face aceasta experienta sau, mai exact, inima noastra organ al iubirii. Dar e vorba de o inima care, datorita mintii care a intrat in ea, stie ca acest infinit este infinitul Dumnezeului personal si ca Dumne-zeu intra in relatie intima cu noi prin Hris-tos. Iata de ce mintea este cea care se odih­neste in inima. In inima ea gaseste infinitul lui Dumnezeu. Nu inima este cea care se odihneste in minte, caci aceasta ar insemna ca sentimentul infinitului lui Dumnezeu ar deveni o teorie care raceste gandul. Nu sen­timentul trebuie sa fie racit de gandire, ci gandirea trebuie incalzita de sentimentul inimii, in contact real cu infinitul lui Dum­nezeu, dand astfel acestui sentiment un con­tinut precis.

Propriu-zis, mintea coborata in inima nu-L mai intalneste pe Dumnezeu prin mijlocirea ideilor, ci prin simtirea prezentei Lui, ceea ce ii permite sa verifice in realitate ceea ce gandea mintea. Aici simtirea realitatii ne­atinse pe care o incearca mintea se realizea­za in prezenta nemijlocita a lui Dumnezeu. Ideile despre Dumnezeu sau ideea de Dum­nezeu se gasesc umplute, patrunse, straba­tute de simtirea realitatii insesi a lui Dum­nezeu. Realitatea ia locul ideii si, in acelasi timp, o verifica; ideea nu se mai intercaleaza intre noi si Dumnezeu. De aceea, inima este pentru minte un fel de organ senzorial pen­tru relatia cu Dumnezeu, asa cum simturile trupului sunt aparatul care permite perce­perea si simtirea realitatilor cu care trupul intra in contact. Dar mai multe obstacole pot sa opreasca mintea in vointa sa de a intra in inima, de a trece dincolo de idei in simtirea realitatii lui Dumnezeu, verificand totodata mesajul ide­ilor sale. Pe de o parte, aceste obstacole vin de la senzatiile organelor senzoriale ale tru­pului sau de la inchipuirile care se formeaza in imaginatie dupa modelul senzatiilor cor­porale si care sunt provocate de acestea. Pe de alta parte, aceste obstacole vin de la difi­cultatea pe care o incearca mintea insasi in a-si depasi ideile care emana din ea intr-un mod natural; ele au drept scop sa furnizeze un mesaj tranzitoriu cu privire la realitatea nesesizata a lui Dumnezeu iar nu sa faca pri­zoniera mintea.

Senzatiile sau imaginatiile, care tind sa im­piedice mintea sa patrunda in inima pentru a ajunge la rugaciunea curata sau rugaciu­nea inimii, sunt fie senzatii sau imagini pro­duse de pacat ori care il atrag pe om in pa­cat, fie senzatii sau imagini care ii dau omu­lui impresia ca este atras spre o actiune bu­na sau spre o intalnire reala cu Dumnezeu insusi, desi in realitate ele nu-l conduc spre Dumnezeu. Din acest motiv, Parintii ii aver­tizeaza pe monahi chiar impotriva inchipui­rilor care li s-ar parea bune. Ei ii indeamna pe monahi sa nu se increada in nici un fel de inchipuire sau de aparitie. De altfel Parintii considera ca un obstacol nu mai putin pri­mejdios in calea intrarii mintii in inima, gandirea, chiar gandirea teologica. Trebuie sa fim atenti sa nu ramanem in teologie sau sa nu alunecam in aceasta in clipa in care vrem sa ne rugam sau in cursul rugaciunii. Gandirea asupra lui Dumnezeu intrerupe re­latia directa cu Dumnezeu sau intalnirea cu El. Prin gandirea teologica omul se inchide in el insusi. Parintii vorbesc de rugaciunea facuta dintr-un singur gand. Acesta nu este un gand propriu-zis, ci este constiinta care se afla in intregime ocupata de experienta realitatii insasi a lui Dumnezeu. Totusi, aceasta experienta con­stienta este numita "gandire" pentru ca nu este doar o stare de sentiment confuz sau senzatia pierderii de sine in oceanul unei realitati nearticulate, ci este constiinta in­talnirii cu infinitul personal al lui Dumne­zeu care ne iubeste. Si prin gandire e o con­firmare a realitatii. In acest infinit eu nu ma pierd, pentru ca este Infinitul unui Dumne­zeu personal, al iubirii Lui careia ii raspund cu iubirea mea personala. Caci inima este tocmai locul in care simt iubirea celuilalt si in care ii raspund. in acest infinit nu ma pierd pentru ca este infinitul unui Dumne­zeu personal a Carui iubire ma bucura; de­pind de iubirea Lui ca si de mila Lui, caci continui sa ma simt infinit de mic si pacatos in fata Lui.

Aceasta intalnire in iubire dar si acest sentiment al diferentei infinite dintre Dum­nezeu si mine, aceasta necesitate a milei lui Dumnezeu pe care o simte omul, se exprima in rugaciunea lui Iisus. Inima este izvorul sentimentelor, deci si al iubirii. Iar iubirea inseamna intalnire cu celalalt. Si fiindca iu­birea este animata de un avant infinit, ea nu ar putea fi pe deplin satisfacuta decat in in­talnirea cu Dumnezeu Cel Infinit.

Dar inima este totodata si izvorul durerii si durerea se face simtita si in inima. In fata lui Dumnezeu inima simte durerea pentru pacat, pentru ocara pe care I-a adus-o. In inima sa omul plange si cere iertare. Din inima tasnesc lacrimile, lacrimi de pocainta, dar si lacrimi de bucurie. Omul abandoneaza aici raceala intelectuala. Totusi, daca inima decade la un nivel inferior, ea devine locul patimilor care sunt o alipire infinita de lume si de noi insine. Patimile sunt o alipire infi­nita de lucrurile si persoanele finite. Acesta este motivul pentru care, daca din inima licareste infinitul iubirii, tot din ea licareste si infinitul urii, atunci cand intalneste un obstacol in calea alipirii pacatoase de lucru­rile pe care le iubeste infinit. Din inima ies gandurile si cuvintele bune, dar si gandurilede lacomie, de ura, inclinatiile ucigase. Chiar si gandurile si cuvintele rele primesc in ini­ma o trasatura de infinitate, desi ele se refera la lucruri finite. Dar aceasta alipire infinita de lucrurile finite nu poate satisface adeva­rata sete infinita a inimii. Numai intalnirea inimii cu Dumnezeu poate satisface aceasta sete. De aceea, inima trebuie sa fie eliberata de patimi, adica de alipirea fata de lucrurile finite a intregii sale capacitati de infinit.

In intalnirea cu Dumnezeu infinitul este perceput ca o bucurie nesfarsita, ca o lumi­na. Exprimandu-le prin cuvinte, omul suge­reaza aceasta bucurie care depaseste orice limite. Desi inca foarte slab, cuvintele ruga­ciunii lui Iisus exprima acest sentiment de bucurie, de recunostinta si de smerenie in­finita. Dar lucrul principal nu e sa rostim cuvinte. Principalul se afla in aceasta expe­rienta a bucuriei, a recunostintei, a iubirii, a smereniei si chiar a durerii nesfarsite pe care o provoaca pacatul. Cuvintele nu mai for­meaza un obiect de reflectie pentru cel care le pronunta. Ele nu se mai interpun intre om si Dumnezeu, ci prin ele omul se adre­seaza lui Dumnezeu Care este de fata. Pre­zenta lui Dumnezeu copleseste totul.

Acum cuvintele sunt in acelasi timp si pronuntate si depasite. Astfel, cuvintele nu devin fantasme care au propria lor existenta aparenta, ci exprima contactul nemijlocit cu realitatea lui Dumnezeu. Atentia nu se in­dreapta asupra cuvintelor, ci asupra lui Dum­nezeu. Cuvintele au forma adresarii in mo­dul unui dialog. Dar acest dialog poate fi trait si fara cuvinte.

Din acest motiv calugarul de care va vor­beam la inceput spunea ca pe o treapta ina­intata a rugaciunii se poate renunta chiar si la rugaciunea lui Iisus. Nu trebuie retinut decat continutul. Ne adresam lui Dumnezeu si exprimam prin insasi fiinta noastra lauda adusa lui Dumnezeu, uimirea in fata lui Dumnezeu, recunostinta, smerenia. Aceasta profunda stare emotionala este mai adecvat exprimata de catre intreaga fiinta. Este vor­ba de o expresie dincolo de cuvinte. Este rugaciunea curata, rugaciunea intregii fiinte care manifesta iesirea emotionala in afara lucrurilor, in afara gandurilor, in afara sinei proprii, spre intalnirea cu Dumnezeu. Si in starea de rugaciune aceasta iesire este traita in gradul cel mai intens in inima. In inima intreaga fiinta este proiectata in Dumnezeu cu o iubire nesfarsita.

Parintele Dumitru Staniloae



"Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai mila de mine, pacatosul."


Aceasta rugaciune, cunoscuta în Ortodoxie ca rugaciunea inimii sau rugaciunea lui Iisus este unul din cele mai importante mijloacele de a ne curati inimile si de a ne apropia de Dumnezeu. Ea cuprinde în sine o întreaga teologie si ne aseaza într-o relatie corecta cu Dumnezeu. Când spunem …


"Doamne…" înseamna ca-L recunoastem pe Isus Hristos ca Împarat al universului si Stapân al nostru.


"Iisuse… " înseamna ca recunoastem ca Dumnezeu Întrupat, ca Unul care a luat natura noastra omeneasca pentru a ne da o natura Dumnezeiasca.


"Hristoase…" înseamna ca-L recunoastem ca Mântuitor, ca Unsul, Mesia care a venit în lume ca sa ne scape din starea de pacat si dusmanie cu Dumnezeu.


"Fiul lui Dumnezeu…" înseamna ca recunoastem Dumnezeirea Lui si relatia Lui cu Dumnezeu Tatal.


"ai mila de mine…" înseamna ca ne apropiem de El cu umilinta, apelând nu la drepturile noastre ci la îndurarea lui. Ne apropiem de El cu teama, dar si cu speranta, pentru ca El este un Dumnezeu îndurator si iubitor de oameni.


"pacatosul…" este recunoastere starii noastre de pacat, este atitudinea de pocainta si umilinta, recunoasterea ca nu ne apropiem de El prin meritele noastre, ci ca avem disperata nevoie de ajutor.


Sfintii ne recomanda sa avem întotdeauna aceasta rugaciune în strafundul inimii noastre, si sa o aducem adesea la suprafata prin rostirea ei cât mai frecventa. Dar în acelasi timp, cuvintele ei nu trebuie rostite în mod mecanic, ci cu o participare a întregii noastre fiinte. Astfel rugaciunea nu mai este "o activitate" exterioara, ci noi însine devenim rugaciune. Sf. Teofan Zavorâtul ne spune ca în adevarata rugaciune mintea se coboara în inima, în loc sa hoinareasca aiurea.


Pentru a ne feri de greseala de a crede ca aceasta rugaciune ar fi o formula magica, sfintii ne învata ca putem folosi diferite variante ale acestei rugaciuni, cât si alte rugaciuni asemanatoare care ne ajuta sa ne curatim si sa ne apropiem de Dumnezeu. Putem spune "Doamne Iisuse ai mila de mine", sau "Ai mila de mine, pacatosul." Puterea nu este în cuvintele noastre ci în Numele Lui. Concentrarea nu trebuie sa fie la corectitudinea cuvintelor, ci la starea inimii noastre înaintea Lui. Daca inima nu participa, actul fizic al rugaciunii este cu totul inutil.





Sf. Ignatiu din Antiohia


Când l-au luat ca sa fie sfâsiat de fiare salbatice si el avea neîncetat pe buze numele lui Iisus, pagânii l-au întrebat de ce rosteste într-una acest nume. Sfântul a raspuns ca are numele lui Iisus Hristos scris în inima si ca marturiseste cu gura ceea ce este întotdeauna în inima lui.


Sf. Grigore Sinaitul


Darul pe care l-am primit de la Iisus Hristos în sfântul botez nu este nimicit, ci doar ascuns ca o comoara în pamânt. Bunul simt si recunostinta ne cer sa dezgropam cu grija aceasta comoara si sa o aducem la lumina. Aceasta se poate face în doua feluri. Darul botezului este mai întâi aratat prin împlinirea întocmai a poruncilor; cu cât le urmam mai mult, cu atât darul straluceste peste noi cu mai multa splendoare. În al doilea rând, vine la lumina si este aratat prin neîntrerupta invocare a lui Iisus Hristos, sau prin continua aducere aminte a lui Dumnezeu, ceea ce este acelasi lucru. Prima metoda este puternica, dar a doua si mai mult, pâna acolo încât chiar împlinirea poruncilor este întarita prin rugaciune.


Printesa Ileana a României


Rugaciunea a fost întotdeauna de o importanta reala pentru mine si nu am parasit niciodata obiceiul format în copilarie a rugaciunilor de dimineata si seara; dar în practicarea rugaciunii lui Iisus sunt doar o începatoare. As dori, totusi, sa vorbesc despre ea pentru ca, chiar daca am atins doar marginea vesmântului ceresc, bucuria pe care am primit-o a fost atât de mare încât doresc sa o împartasesc cu altii.


Filoteus Sinaitul


Aducându-ti aminte de Iisus Hristos, aduna-ti mintea cere rataceste prin strainatati.


Henri Nouwen


Rugaciunea continua în mine chiar si atunci când vorbesc cu altii sau fac o munca manuala. Rugaciunea a devenit prezenta activa a Duhului Sfânt care ma pazeste prin viata. Vedem astfel cum prin rugaciunea lui Iisus în inima, întreaga zi devine o rugaciune neîncetata.


Sf. Teofan Zavorâtul


Fa-ti obiceiul de a rosti aceste cuvinte având mintea în inima, "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai mila de mine." Si aceasta rugaciune, dupa ce ai învatat sa o folosesti cum trebuie, sau mai bine zis când se întipareste în inima ta, te va duce la scopul pe care-l doresti: Îti va uni mintea cu inima, îti va linisti framântarea gândurilor si îti va da puterea de a stapâni miscarile sufletului tau.


Gabriela Winckler


În Rasaritul crestin, rugaciunea lui Iisus este rugaciunea celui care asemenea fiului risipitor, se întoarce acasa.


Episcopul Iustin


Fiecare crestin trebuie sa fie unit cu Domnul în inima, si calea cea mai buna catre aceasta unire este tocmai rugaciunea lui Iisus.


Sf. Hesychius


Dupa ce ne-am curatat si unit mintile prin rugaciunea lui Iisus, gândurile noastre înoata ca niste delfini într-o mare linistita.


Sf. Grigore de Nissa


Numele lui Dumnezeu nu îl cunoastem, ci ne miram înaintea lui.


Din "Pelerinul Rus"


Când m-am rugat în inima, totul mi-a parut încântator si frumos. Copacii, iarba, pasarile, aerul si lumina pareau a-mi spune ca exista de dragul omului, ca marturisesc dragostea lui Dumnezeu pentru om, ca toate se roaga si-I cânta Lui lauda.



Parintele schimonah Agapie de la Valaam






Zice-se in Evanghelii: "Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie" (Matei 16:24). Cand ne rugam, mai intai trebuie sa renuntam la vointa noastra si la ideile noastre, apoi sa ne luam crucea, care este munca trupului si a sufletului, de neocolit intr-o astfel de cautare. Lasandu-ne cu totul in grija neadormita a Domnului, trebuie sa induram, cu umilinta si cu smerenie, sudoarea si munca, de dragul rasplatei celei adevarate pe care Dumnezeu o va da celui ravnitor cand va veni timpul potrivit. Atunci, Dumnezeu, daruindu-ne mila Sa, va opri ratacirile mintii noastre si o va aseza - laolalta cu amintirea Sa - neclintit in inima. Cand aceasta asezare a mintii in inima a devenit ceva firesc si statornic, s-a petrecut ceea ce Parintii numesc "unirea mintii si inimii". In aceasta stare, mintea nu isi mai doreste sa stea in afara inimii. Dimpotriva, daca imprejurari din afara sau unele discutii lungi tin mintea departe de atentia ei catre inima, ea cunoaste o dorire de neimpotrivit de a se intoarce in launtru, o nevoie si o sete duhovniceasca: singura ei dorinta este sa lucreze inca o data cu mai multa ravna spre zidirea casei ei launtrice.


Cand aceasta oranduiala launtrica s-a stabilit, totul din om trece din capul lui la inima. Atunci un fel de lumina launtrica lumineaza tot ce este intr-insul, si tot ce face, zice sau gandeste, este facut cu toata constienta si atentia. Este capabil sa deosebeasca clar natura gandurilor, intentiilor si dorintelor ce vin la el; de buna voie isi supune mintea, inima si voia catre Hristos, indeplinind degraba fiecare porunca a lui Dumnezeu si a Parintilor. De se va indeparta de la ele in orice fel, isi va ispasi vina cu inima cazuta intru pocainta si parere de rau, inchinandu-se cu smerenie in fata lui Dumnezeu, plin de tristete adevarata, implorand si asteptand cu incredere ajutor de sus intru slabiciunea sa. Si Dumnezeu, vazand aceasta smerenie, nu il va lipsi pe rugator de mila Sa.


Rugaciunea mintii in inima vine repede la unii oameni, in timp ce pentru altii procesul este indelungat. Astfel, din trei oameni pe care ii cunosc, la unul a venit imediat ce i s-a spus despre ea; la altul a venit dupa vremea a sase luni; la un al treilea, dupa zece luni, in timp ce in cazul unui mare staret a venit numai dupa doi ani. De ce se petrece asa, singur Dumnezeu stie.


Sa mai stii ca inainte ca patimile sa fie curatite, rugaciunea este de un fel, iar dupa ce inima a fost curatita de patimi, e de un alt fel. Primul fel ajuta la curatirea inimii de patimi, in timp ce al doilea este un semn duhovnicesc al fericirii viitoare. Aceasta este ceea ce trebuie sa faci: cand poti simti ca mintea chiar iti intra in inima, da putere deplina unei asemenea rugaciuni, alungand tot ce o impiedica; si atat timp cat continua lucratoare in tine, nu face altceva. Dar cand nu te simti asa de purtat, savarseste rugaciunea gurii, cu metanii, straduindu-te in toate felurile posibile sa iti tii atentia in inima, inaintea fetei Domnului. Acest fel de rugaciune iti va ajuta si inima sa dobandeasca caldura.


Privegheaza si fii treaz, mai ales in timpul rugaciunii mintii si inimii. Nimeni nu e mai placut lui Dumnezeu, decat cel ce practica cu dreptate rugaciunea mintii si a inimii. Cand cele inconjuratoare fac rugaciunea dificila, sau cand nu ai timp sa te rogi, in astfel de momente, cu orice te-ai ocupa, incearca sa pastrezi duhul rugaciunii in tine prin orice mijloace, aducandu-ti aminte de Dumnezeu si straduindu-te in orice fel sa Il vezi in fata ta cu ochii mintii, cu frica si cu dragoste. Simtind prezenta Sa in fata ta, abandoneaza-te atotputerniciei Sale, atot-vazatoare si atot-stiitoare, intr-o supunere credincioasa, infatisandu-ti toate lucrarile in fata Sa, astfel incat in fiecare lucrare, vorba sau cuget, sa iti reamintesti de Dumnezeu si de voia Sa cea sfanta. Acesta, pe scurt, este duhul rugaciunii. Oricine are dragoste de rugaciune trebuie, fara cadere, sa aiba acest duh, si, pe cat se poate, trebuie sa-si supuna intelegerea sa intelegerii lui Dumnezeu, prin atentia neintrerupta asupra inimii, ascultand cu smerenie si respect poruncile lui Dumnezeu. In acelasi fel, trebuie sa isi supuna dorintele sale voii lui Dumnezeu, si sa se predea pe deplin planurilor proniei lui Dumnezeu.


In toate felurile cu putinta, trebuie sa ne impotrivim duhului voiei proprii si imboldului de a ne scutura de toate constrangerile. E un duh ce ne sopteste: Aceasta e peste puterea mea, caci nu am timp, e inca prea devreme pentru mine sa intreprind aceasta, ar trebui sa mai astept, indatoririle mele monahicesti ma impiedica - si o multime de alte scuze de acelasi fel. Cel ce asculta de acest duh nu va dobandi nicicand obisnuinta rugaciunii. Strans legat de acest duh este cel al indreptatirii de sine: atunci cand am fost purtati in savarsirea raului de catre duhul voirii dupa placul nostru, si suntem preveniti de constiinta, acest al doilea duh vine si lucreaza asupra noastra. Intr-un astfel de caz, duhul indreptatirii de sine foloseste tot soiul de viclesuguri, pentru a ne insela constiinta si a ne infatisa greseala ca fiind dreapta. Fie ca Dumnezeu sa te ocroteasca de aceste duhuri rele.





Din „Arta rugaciunii – o antologie ortodoxa”, de egumenul Hariton al Valaam-ului





Părintele Petroniu Tănase:


„A crede că isihasmul este bun pentru oricine reprezintă un gând incorect şi nereal. Dacă ar fi fost posibil acest lucru, atunci ar fi fost mare minune, s-ar fi coborât isihasmul în societate“


RUGACIUNEA CALUGARULUI, RUGACIUNEA MIREANULUI
“[...]


- Părinte Petroniu, mai există astăzi în Athos monahi practicanţi ai rugăciunii lui Iisus?


- Eu cred că mai există. Nu avem relaţie directă cu pustnicii aflaţi în diversele chilii din Athos, dar cu siguranţă că există părinţi care păstrează această practică a Bisericii Răsăritene.


- Rugăciunea inimii poate fi considerată un dar sau ea este rodul unei practici zilnice din partea călugărului?


- Sunt multe de spus despre rugăciunea aceasta. Ea cunoaşte mai multe trepte. Una este rugăciunea inimii, alta este rugăciunea care se săvârşeşte în minte. Originea ei stă în porunca Apostolului Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat!“ (I Tes 5, 17). Sigur că în vremurile acelea în care scria Apostolul, nu existau călugări. Îndemnul acestuia era adresat tuturor creştinilor. În mod cert au existat atunci creştini care au împlinit cuvântul din epistola paulină. Porunca pe care ne-o dă Apostolul Pavel este actuală şi valabilă nu numai pentru monahi, ci şi pentru creştinii de rând. În mănăstire, călugării, având mai mult timp, s-au ocupat în mod deosebit de această rugăciune şi fireşte că, rugându-se, au întâlnit nişte nedumeriri, nişte obstacole în practicarea acestei nevoinţe. Părinţii filocalici s-au ocupat în mod deosebit cu descrierea stărilor pe care rugăciunea le produce în sufletul omului şi pentru a ajuta pe cei ce doresc să se roage, astfel ei au alcătuit „metode“ cunoscute în practica isihastă, ele purtând numele sfinţilor care le-au scris. Astfel, în tradiţia ortodoxă, exista metoda Sfântului Grigorie Sinaitul, a Sfântului Simeon Noul Teolog. Ele constituie ajutoare importante pentru cei ce doresc să se roage necontenit. Această rugăciune s-a îndătinat a fi rostită în pustnicii, în sihăstrii, în locuri retrase, de către persoane aflate în izolare completă. Ea cere condiţii speciale.


Prima condiţie: despătimirea
De exemplu, Sfântul Simeon Noul Teolog arată că, de la cel care doreşte să se roage necontenit se cere să fie despătimit. Să nu fie cuprins de vreo patimă sau viciu, or despătimirea este un capitol al vieţii duhovniceşti care necesită o grijă deosebită din partea creştinilor, o lucrare şi o osteneala continuă. O altă condiţie impusă practicantului acestei rugăciuni este ca acesta să fie împăcat sufleteşte din toate părţile. Să fie împăcat cu Dumnezeu. Ce vrea sa spună asta? Nevoitorul să nu se afle în deficit faţă de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Apoi el trebuie să fie în pace cu aproapele. Să nu aibă neînţelegeri, vrăjmăşii cu ceilalţi oameni. În al treilea rând, nevoitorul trebuie să fie împăcat cu sine. O piedică în calea dobândirii păcii cu sine sunt compromisurile pe care omul le face în viaţa personală. Acestea trebuie să dispară. Ultima exigenţă este împăcarea cu natura, cu firea întreagă pe care omul trebuie să o apere şi să o păstreze potrivit rânduielii dumnezeieşti.


Universul necuvântător a fost dat omului ca acesta să se folosească de el cu dreaptă socoteală. Să folosească omului nu numai trupeşte, ci şi duhovniceşte. Natura ne ajută să ne menţinem sănătatea şi puterea trupului, dar ea are şi raţiuni spirituale. De aceea, părinţii mai sporiţi duhovniceşte ajung la o cunoaştere spirituală a naturii create. Abia atunci omul contemplă raţiunile creaţiei şi vede pe Dumnezeu în acestea, socotind natura ca pe un dar venit din partea Lui. Numai dacă omul se găseşte în această stare de despătimire se poate apuca de rugăciunea inimii, nădăjduind că va avea rezultate.


Rolul experienţei în practica isihastă
- Este obligatorie îndrumarea unui duhovnic în practica acestei rugăciuni?


- În mănăstire există această rânduială, ca monahul să îşi păzească mintea pentru că vrăjmaşul strecoară în minte gânduri rele, ucigaşe. Pentru a practica această rugăciune este nevoie şi de un îndrumător, un om sporit, care poate sesiza în ce stadiu duhovnicesc se află începătorul pe calea rugăciunii, ce patimi mai lucrează încă în sufletul practicantului, dacă vrăjmaşul îl asaltează ispitindu-l, pentru că la mănăstire diavolul nu stă degeaba. Pentru aceea, mentorul spiritual îl ajută cu povaţa care vine din experienţa proprie şi cu rugăciunea pe cel aflat la începutul drumului, punând rânduială în sufletul novicelui, încercând eliberarea duhovnicească a ucenicului.


„Omul nu se mântuieşte la grămadă“
- Putem considera că isihasmul este o neglijare a spiritului comunitar prin accentul pe care îl pune pe izolarea şi retragerea în singurătate a omului, pe nevoinţa particulară a acestuia?


- Spiritul isihast nu contravine duhului eclezial, sobornicesc, al Bisericii. Viaţa creştină are într-adevăr un aspect comunitar, dar şi unul particular. Omul nu se mântuieşte la grămadă. Fiecare creştin trebuie sa se îngrijească de viaţa personală. Asta nu exclude familia lui sau pe ceilalţi oameni. Nu văd nici un conflict între cele două.


- Credeţi că isihasmul, ca tradiţie de rugăciune ortodoxă, poate fi practicat şi în lume? Se poate practica rugăciunea inimii în condiţiile societăţii de astăzi? Poţi fi în pace cu Dumnezeu, cu semenii şi cu tine însuţi şi te poti despătimi în mijocul lumii în care trăim?


- La aceste întrebări răspunsurile au fost destul de neclare. Au apărut în zilele noastre diverse idei şi exista chiar şi o revistă pentru isihasm, în care se spune că isihasmul este cea mai buna metodă pentru lumea actuală de a fi în armonie cu universul. Se face o mare confuzie între isihasm şi rugăciunea neîncetată. Isihasmul înseamnă pustnicie.


Termenul „isihia“ provine din greacă, înseamnă „liniştire“, şi se referă la pacea pe care omul o obţine fugind din lume. Sihastrul este acela care trăieşte în retragere totală, în linişte din partea celor lumeşti. Cum se poate spune atunci că isihasmul este cea mai bună cale pentru oamenii aflaţi în lume atunci când numai pustnicul, aflat în singurătate, poate, cu multă osteneală, să ajungă la oarece sporiri duhovniceşti? El trăieşte în nişte condiţii speciale. Fuga de lume şi vieţuirea aspră, în izolare, este proprie numai lui. Cum poţi spune că lumea aceasta împrăştiată poate fi un mediu propice pentru realizarea rugăciunii isihaste? Acest lucru e imposibil. Sfântul Vasile cel Mare împreună cu Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbesc despre rugăciunea neîncetată. Ei au trăit înainte de părinţii isihaşti pe care istoria Bisericii îi cunoaşte mult mai târziu. Pe linia practicării rugăciunii necontenite potrivit îndemnului apostolic, Sfântul Vasile explică cum să ne rugăm fără încetare. În Omiliile sale, el spune că Dumnezeu nu aşteaptă să-I cerem: „Dă-mi Doamne, cutare sau cutare…“. Pentru că Dumnezeu ştie mai bine decât noi de ce avem nevoie. Noi să facem cum spune Apostolul în altă parte: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu“. Făcând astfel, cel aflat în lume poate ajunge la rugăciunea necontenită.


Metoda Sfântului Vasile cel Mare
Pentru a dobândi rugăciunea necontenită trebuie să facem astfel. Să zicem că te-ai trezit din somn dimineaţa. Mintea ta să înalţe rugăciuni către Dumnezeu şi să spună: „Îţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai mai dat o zi“. Pentru că puteai să mori. Este atâta lume care se culcă seara şi nu se mai trezeşte a doua zi. Atunci când te speli pe faţă, dimineaţa, să zici: „Îţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat această materie minunată, apa, care mă curăţă şi este bună pentru sănătatea oamenilor“. Când te îmbraci cu haina ta, mintea să înalţe iar un gând către Dumnezeu: „Mulţumesc, Doamne, pentru haina aceasta care îmi acoperă goliciunea trupului şi mă apără de intemperii“. Şi tot aşa, în tot ceea ce faci, ai rugăciune necontenită. Acest mod de vieţuire este realizabil pentru omul de rând.


Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost întrebat odată de un frate: „Părinte, cum te poţi ruga necontenit, pentru că zilnic trebuie să munceşti, să te mişti încoace, încolo, şi mintea se răspândeşte la treburile pe care le faci? Sfântul Maxim a răspuns ucenicului: „Dumnezeu nu porunceşte omului lucruri care nu sunt posibile acestuia“.


Apostolul Pavel propovăduieşte şi el săvârşirea rugăciunii necontenite. Obţinerea acestei stări de rugăciune permanentă se face prin dragoste, prin înfrânare, prin înălţarea minţii la Dumnezeu şi cugetare duhovnicească. Cine le are pe acestea, are rugăciune necontenită. Aceste exigenţe creează în suflet o anumită aşezare, pentru că prin dragoste eşti în relaţii bune, în primul rând cu Dumnezeu şi apoi cu întreaga lume. Cu Dumnezeu, mai întâi, pentru că dragostea faţă de Dumnezeu este porunca evanghelică cea mai mare. Prin înfrânare pui rânduială în cele trupeşti ale tale, pentru că fără o disciplină, trupul nu ajută la sporirea duhovnicească. Prin cugetare duhovnicească mintea se ridică la Creatorul ei şi, făcând asta, intră în permanentă legătură cu Cel de sus. Aceasta este rugăciunea necontenită.


Rugăciunea – „convorbire între două persoane prezente una alteia“
După cum spun Sfinţii Părinţi, rugăciunea este înălţarea minţii spre Dumnezeu sau, cum afirmă Sfântul Ioan Damaschin, convorbirea omului cu Dumnezeu. Analizând în modul cel mai simplu această definiţie a rugăciunii, ne putem întreba ce înseamnă dialogul dintre noi şi Dumnezeu? Este o convorbire între două persoane. Rugăciunea pe care o facem noi presupune această prezenţă. Toate rugăciunile noastre sunt făcute la persoana a doua singular: „Împărate Ceresc, Care pretutindeni eşti….Vino şi Te sălăşluieşte întru noi“. Deci ne adresăm unei persoane care este de faţă. „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-Se numele Tău… La fel şi Născătoarei de Dumnezeu: „Bucură-te cea plină de har, Marie…“. Nu zicem: „Să se bucure Fecioara“. Sau sfinţilor: „Cuvioase părinte, roagă-te pentru noi“. Adresanţii acestor rugăciuni sunt persoane prezente nouă, chiar dacă în chip nevăzut. Aşadar, toate rugăciunile pe care le rostim sunt întemeiate pe convingerea că nu sunt adresate unor persoane absente, ci unora care ne aud, fiind de faţă, deşi noi în rugăciune nu vedem cu ochii trupului prezenţa lor, care este una duhovnicească.


În cazul acestui dialog în care o persoană este prezentă alteia, este obligatoriu ca omul să fie atent la persoana căreia i se adresează. Atunci când vorbeşti cu cineva, eşti atent la ceea ce spune el şi răspunzi la mesajul pe care interlocutorul ţi-l transmite. Nu te gândeşti la altceva, nu te uiţi în altă parte. Aşa trebuie sa fie şi simţirea, starea sufletească a celui ce se roagă. Când te interesează un lucru la cineva, când îl rogi pentru ceva, când îi ceri ceva sau îi povesteşti un anumit lucru, tu ai o stare sufletească deosebită, care se transmite şi interlocutorului. Cu atât mai mult în cazul rugăciunii, care nu reprezintă dialogul cu un om oarecare, ci cu Dumnezeu, cu sfinţii Lui, cu Maica Domnului.


Toţi Sfinţii Părinţi ne îndrumă în această privinţă: „Bagă de seamă când vorbeşti cu Dumnezeu, să fii cu sentimentul că te afli în faţa Lui“.


Cu atât mai mult atunci când te afli în faţa Împăratului Ceresc, a lui Dumnezeu sau a sfinţilor nu poţi sta nepăsător, nesimţitor. Ceea ce îi spui lui Dumnezeu trebuie să treacă mai înainte prin mintea şi sufletul tău. O rugăciune, ca să fie bine primită, trebuie făcută cu înţelegere şi cu simţire. Altfel, o rugăciune spusă numai cu buzele nu este rugăciune, ci păcat. Sfântul Simeon Noul Teolog vorbeşte despre acest lucru când spune: „Este un mare păcat să te rogi lui Dumnezeu cu nesimţire“. Aceasta este o batjocură. Mai bine să nu te rogi deloc. Dacă nu te rogi, eşti vinovat că nu ţi-ai împlinit rugăciunea faţă de Dumnezeu, dar dacă faci rugăciunea ta cu nesimţire, cu nepăsare, eşti vinovat de nesocotirea lui Dumnezeu. Pentru obrăznicia de a spune vorbe neînţelese, zise cu nepăsare, Dumnezeu te va pedepsi.


„A crede că isihasmul este bun pentru oricine reprezintă un gând incorect şi nereal“
Revenind la ceea ce a spus Sfântul Vasile, metoda propusă de el este practică şi posibilă pentru lumea de azi. Deci a spune că isihasmul este o metodă care poate fi folosită de lumea de azi este un lucru greşit. Rugăciunea necontenită şi rugăciunea isihastă nu sunt totuna. Felul în care pustnicul realizează rugăciunea necontenită nu e potrivit pentru creştinul care se află în lume. Dacă ar fi fost posibil acest lucru, atunci ar fi fost mare minune, s-ar fi coborât isihasmul în societate. A crede că isihasmul este bun pentru oricine reprezintă un gând incorect şi nereal.


Un pustnic a fost întrebat de un novice: „Cum este bine să stea călugărul în chilia sa?“ Răspunsul a fost : „Orice ar face şi orice ar gândi să aibă deplina convingere că se află în faţa lui Dumnezeu“. Fără acest gând nu te poţi mântui. Pentru omul de rând sau călugăr, dacă nu există conştiinţa că se găseşte înaintea lui Dumnezeu în permanenţă, mântuirea rămâne departe. Fără aceasta, orice nevoinţă duhovnicească, post, metanii, nu au valoare. Va să zică trebuie să ai sentimentul prezenţei lui Dumnezeu totdeauna în mintea şi inima ta.


Atunci când eşti bântuit de patimi, şi vrăjmaşul îţi aduce amintirea gândurilor păcătoase, când omul trăieşte în dezmăţ, când este în ceartă şi vrăjmaşie cu cineva, gândurile de ură şi de răzbunare nu îi vor da pace. Dacă omul face fărădelegi, fură, bate sau săvârşeşte alte răutăţi este prins cu mintea lui la păcate şi atunci nu are cum să vadă pe Dumnezeu. Pentru el nu mai există prezenţă, nu mai există nimic.


Rugăciunea neîncetată a unei ţărănci
Un exemplu de astfel de prezenţă l-a dat ca pildă Parintele Paisie Olaru. La sfinţia sa venise o femeie să se spovedească. Ea l-a întrebat:


„Părinte, cum o fi cu mântuirea mea? Eu nu ştiu multe rugăciuni pe de rost pentru că nu am fost dată la şcoală şi nu ştiu să citesc“. Părintele a întrebat-o: „Şi nu te rogi?“ la care ea a spus: „Mă rog, cum să nu mă rog“. „Şi cum te rogi?“ „Uite cum mă rog. Atunci când mătur prin casă zic în mintea mea: «Doamne, curăteşte sufletul meu, cum curăţ eu gunoiul din casă». Atunci când spăl rufe spun din nou: «Spală, Doamne, negreala păcatelor din inima mea, ca să fie frumoasă aşa cum e o rufă curată şi spălată». Când fac orice alt lucru spun aceleaşi cuvinte“. Femeia l-a întrebat în final: „Părinte, o fi bună rugăciunea asta?“, iar părintele Paisie i-a spus aşa: „Numai aşa să te rogi toată viaţa de acum înainte!“.


Femeia, fără să ştie, aplicase metoda Sfântului Vasile cel Mare.


Dar, repet, şi pentru a practica această metodă e nevoie de despătimire, pentru că într-un suflet întunecat de patimi mintea nu se poate înălţa, nu poate naşte gânduri către Dumnezeu. Păcatele o opresc de la acest lucru.


- Care consideraţi că este rolul lecturilor din Filocalie sau Vieţile Sfinţilor în urcuşul duhovnicesc al creştinului?


- Citirile din cărţile cu conţinut duhovnicesc sunt absolut necesare. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune într-un loc că mântuirea are două feţe, două aspecte. Ea se finalizează atât prin cunoaştere, cât şi prin trăire. O pasăre nu poate zbura niciodată cu o singură aripă.


Când cunoştinţa nu se adresează vieţii, rămâne doar informaţie
Cele două aripi ale vieţii duhovniceşti sunt cunoaşterea şi făptuirea. Cunoaşterea se referă la înţelegerea învăţăturii dumnezeieşti a Bisericii. Trebuie să cunoşti, pentru a şti cum să făptuieşti mai departe în viaţa ta. Cunoaşterea şi făptuirea merg mână în mână. Una fără cealaltă nu se poate.


Dacă te străduieşti să ai doar cunoştinţă, faci Teologia, de exemplu, şi înveţi la şcoală, şi aduni o mulţime de informaţii; dacă ele nu se adresează vieţii tale, nu se raportează la ea, ci au legătură numai cu mintea ta, ai acumulat doar simple cunoştinţe şi atât. Eşti asemenea unui om care aleargă după vânt. Vrei să îl prinzi şi nu prinzi nimic. Capeţi cunoştinţe, date, noţiuni, dar ele nu au nici o influenţă asupra vieţii tale. Nu te alegi cu nimic din acest mod de a învăţa. Există şi situaţia inversă: nu cunosc mare lucru despre învăţătura Bisericii, dar practic din tradiţie, pentru că aşa e bine, anumite lucruri şi obiceiuri. De multe ori practica acesta este un lucru mecanic, un automatism. Dacă eu nu ştiu de ce fac cutare lucru, ci singurul meu argument este acela că e bine sa fac aşa pentru că astfel s-a moştenit, actul săvârşit de mine reprezintă o închinare la idoli, pentru că practic ceva din inerţie. Acestea sunt lucruri moarte, nu au nici un ecou în sufletul tău, fiindcă înţelesul, sensul pentru care tu le faci, nu există. Sunt absolut necesare atât cunoştinţa, cât şi făptuirea. Ignoranţa este, după cum spun Sfinţii Părinţi, o mare primejdie. Împreună cu uitarea şi nepăsarea, ea constituie unul dintre cele mai mari rele care pândesc sufletul omului. Sfântul Ioan Damaschin le numeşte „proptele ale păcatului“.


Sursa: Ziarul Lumina – Rugăciunea călugărului, rugăciunea mireanului