Gand 1

Sa plangem, sa ne plangem pacatele, sa ne plangem rautatea ce ne cuprinde permanent, sa plangem prostia noastra, vai de noi cat suntem de jalnici, macar de ne-am stradui un pic sa bineplacem Lui Dumnezeu, vai de noi cat suntem de slabi, macar de am citi o carte bisericeasca, spre mantuirea noastra, folos sa gasim, vai de noi cat de mult si prost vorbim, macar de am face cate o rugaciune pe zi, ce ar insemna ca am vorbi macar o data in zi cu Dumnezeu Creatorul lumii si Izbavitorul pacatelor noastre, de i-am cere ajutorul, sigur il vom primi, doar sa avem incredere, si imediat se va si intampla minunea, dar pentru acestea este nevoie si de schimbarea din noi, fara lucrare launtrica suntem falsi si mincinosi.
Sa plangem, ca avem de ce, fiindca judecam pe aproapele, fiindca clevetim, fiindca ne dusmanim, fiindca ne razboim, fiindca suntem falsi, fiindca suntem lasi, fiindca suntem lenesi, fiindca suntem mandri, fiindca suntem mincinosi, fiindca nu il iubim cu adevarat pe Hristos, fiindca nu ne este frica de moarte, fiindca ne alimentam patimile in continuare, devenind sclavii lor, fiindca refuzam mantuirea, fiindca refuzam sa fim liberi prin Hristos, fiindca nu iubim stramtorarea, calea cea stramta ce duce spre mantuirea noastra. Vai, vai, vai de noi de nu vrem sa ne indreptam, vai de noi ca suntem desfranati, vai de noi ca omoram pruncii inca din pantece prin avorturi, astfel devenind criminali, dar mai avem constiinta sa intelegem toate acestea? Nu, fiindca suntem plini de egoism, ne gandim doar la noi sa stam cat mai bine, sa nu ne deranjeze nimeni, nimic, sa fie totul cat mai lejer, sa avem lux cat mai mult, lux, care ne omoara sufletele, ni le macina pe dinauntru, lux care pana la urma tot nu mai reusim sa il avem, iar pe care daca il avem pana la urma, va atrage tot necazul si toata nenorocirea asupra noastra, probleme de familie, infidelitati, divorturi, certuri, falimente, etc. ... . Sa plangem ca alergam dupa orice altceva, dar numai dupa ce trebuie cu adevarat nu alergam. Sa plangem ca nu alergam dupa mantuire, sa plangem ca nu alergam dupa Hristos. Of, Hristoase al meu, sa nu mai traiesc eu, ci Tu sa traiesti in mine!

VIATA SFINTEI MAICII NOASTRE MARIA EGIPTEANCA

Taina împărătească a o păzi bine este, iară lucrurile lui Dumnezeu a le descoperi şi a le vesti, datorie sfântă este. Drept aceea şi eu, zice Sfântul Sofronie, temându-mă a ascunde în tăcere cele dumnezeeşti, aducându-mi aminte de soarta cea înfricoşată a slugii ceii leneşe, carele luând dela Domnul talantul, l-a îngropat în pământ, şi pre cel dat pentru lucrare l-a ascuns, nelucrându-l, nu voiu tăcea povestirea aceasta sfântă carea a ajuns până la mine; nimenea însă să nu fie necredincios celor ce voiu scrie, pre carile eu singur le-am auzit, nici să socotească cineva că îndrăznesc a scrie lucruri neadevărate, îndoindu-se de asemenea lucru mare. Să nu-mi fie mie a minţi celor sfinte. Iară de vor fi oarecari din cei ce vor ceti scrierea mea, şi de lucrul acesta minunându-se, nu vor voì cu lesnire să crează, milostiv le fie Domnul şi acelora: De vreme ce ei, neputinţa firii omeneşti cugetându-o, socotesc că sânt cu neputinţă cele ce pentru oameni preaslăvite se grăiesc. Să începem dară povestirea de lucrul acesta preaminunat, carele s’a făcut în neamul nostru.

Într’una din Monastirile Palestinei a fost un bătrân Ieromonah cu numele Zosima [ Cuviosul Zosima, prãznuit la 4 aprilie, a trãit în veacul al V-lea. Nu stim cine a fost ereticul Zosima. ], carele atât era de îmbunătăţit şi atât de vestit întru fapta bună, cât mulţi din monahii cei din Monastirile cele de primprejur de multe ori alergau la dânsul ca să auză cuvânt din gura lui. Acesta a petrecut în Monastirea unde trăia, cincizeci şi trei de ani, şi toate nevoinţele pusniceştei vieţi le-a trecut, şi toată pravila cea dată dela cei desăvârşit monahi o a păzit, şi toate acestea făcându-le, niciodinioară n’a fost nebăgător de seamă de învăţăturile Dumnezeeştilor cuvinte, ci şi culcându-se, şi sculându-se, şi în mâini având lucrul, şi hrană gustând, un lucru avea netăcut şi necontenit: de a cânta lui Dumnezeu totdeauna şi de a face învăţături din Dumnezeeştile cuvinte.


Iară dupre aceasta turburându-se de oarecari gânduri, socotindu-se întru toate a fi fost desăvârşit, şi dela alţii nicidecum trebuindu-i povăţuire, grăia cu gândul întru sineşi: Oare este pre pământ vreun monah carele să mă poată folosi pre mine şi să-mi arate mie chip de pustnicie, pre care eu nu l-aş fi făcut? Oare afla-se-va în pustie vreun om ca să mă întreacă în săvârşirile cele bune? Aşa gândind Stareţul, i s’a arătat îngerul şi i-a zis: O, Zosima, precum era cu putinţă unui om te-ai nevoit, şi bine pustniceasca alergare o ai trecut; însă nimenea este între oameni carele s’ar fi arătat pre sineşi desăvârşit. Mai multă îţi este nevoinţa care îţi zace înainte, pre carea tu nu o ştii, decât ceea ce ai trecut. Ca să cunoşti dară câte căi sânt şi altele spre mântuire, ieşi din pământul tău, precum Avraam acel vestit între Patriarhi, şi mergi întru una din Monastirile ce sânt pre lângă râul Iordanului. Deci îndată Stareţul urmând celuia ce-i grăia, a ieşit din Monastirea întru carea din pruncie se făcuse monah, şi ajungând la Iordan, a fost povăţuit de cela ce l-a chemat în Monastirea întru carea Dumnezeu i-a poruncit lui să fie; şi bătând cu mâna în poarta Monastirii, a aflat pre monahul carele păzea poarta, şi aceluia mai întâiu i-a spus pentru sine, iar acela a vestit igumenului, carele priimindu-l şi văzându-l în chipul monahicesc, a făcut obicinuita închinăciune şi rugăciunea cea monahicească şi apoi l-a întrebat: De unde eşti, frate, şi pentru ce ai venit la noi, bătrânii şi săracii? Iară Zosima a răspuns: De unde am venit, nu este de nevoie a spune, ci pentru folos, o, părinte, am venit! Pentru că am auzit de lucrurile cele mari şi vrednice de laudă ale voastre, carile pot să împrietenească pre suflet cu Dumnezeu. Iar igumenul i-a zis lui: Singur Dumnezeu, frate, cela ce vindecă neputinţele sufletului, acela să ne înveţe voile sale cele Dumnezeeşti şi să ne povăţuiască pre toţi a face cele folositoare; pentru că omul pre om nu poate să folosească, dacă nu fieştecarele va lua aminte de sine totdeauna, şi trezvindu-se cu Duhul, va lucra cele folositoare, având pre Dumnezeu ajutor. Ci de vreme ce dragostea lui Hristos te-a pornit ca să ne vezi pre noi, săracii bătrâni, petreci cu noi, dacă pentru aceasta ai venit; şi pre noi toţi ne va hrăni cu darul Sfântului Duh, Păstorul cel bun, carele au dat sufletul său pentru noi.


Acestea zicând igumenul către Zosima, s’a închinat acela, şi cerându-şi rugăciune şi binecuvântare, şi zicând Amin, a petrecut în Monastirea aceea. Şi a văzut acolò pre bătrâni strălucind cu lucrurile cele bune şi cu gândirea de Dumnezeu, cu duhul arzând, Domnului slujind; pentru că cântarea lor era neîncetată, starea de toată noaptea, având pururea în mâini lucrul şi Psalmi în gurile lor; iară cuvinte deşarte nu erau întru dânşii. Grija de câştiguri vremelnice şi gâlcevi lumeşti, nici cu numirea între dânşii nu se cunoştea. Numai una era sârguinţa, şi cea întâiu, şi carea se urma cu sporire dela toţi, ca să se aibă pre sineşi morţi cu trupul. Hrană aveau neîmpuţinată, pre cuvântul lui Dumnezeu; iară trupul îl hrăneau cu pâine şi cu apă, precum fieştecăruia îi era înfocarea cea spre dragostea lui Dumnezeu. Pre acestea văzându-le Zosima, se folosea foarte şi se întindea spre nevoinţa ce-i zăcea înainte. Şi multe zile trecând, s’a apropiat vremea sfântului marelui Post, iară porţile Monastirii erau încuiate totdeauna şi niciodată nu se deschideau, fără numai când cineva dintre dânşii ar fi ieşit, trimis fiind pentru vreo nevoie de obşte; pentru că pustiu era locul acela, şi nu numai neintrat de alţii, ci şi neştiut era de mireni. Şi era în Monastirea aceea astfel de rânduială, pentru carea Dumnezeu şi pre Zosima l-a adus acolò: În cea dintâiu Duminecă a Postului făcea preotul sfânta Liturghie, şi toţi se împărtăşeau cu preacuratul Trup şi Sânge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, şi puţin din bucatele cele pusniceşti gustau. Dupre aceea se adunau în biserică, şi făcând rugăciunea cea cu deadinsul, şi destule plecări de genunchi, se sărutau unul pre altul bătrânii şi fieştecarele pre igumenul cu închinăciune, rugându-l pentru blagoslovenie şi rugăciune, care să le ajute şi împreună să călătorească spre nevoinţa ce le zăcea înainte. Şi dupre ce le făcea acestea, deschideau porţile Monastirii şi cântau cu tocmit glas: Domnul este luminarea mea şi Mântuitoriul meu, de cine mă voiu teme? Domnul este scutitoriul vieţii mele, de cine mă voiu înfricoşa? Şi cealaltă parte a psalmului aceluia sfârşindu-o, ieşeau toţi în pustie, lăsând numai pre unul sau pre doi fraţi păzitori Monastirii. Nu ca să păzească averile cele ce ar fi fost înlăuntru, pentru că nu era într’însa ceva de a fura tâlharii, ci să nu rămâie biserica fără de Dumnezeiasca slujire. Şi treceau râul Iordanului. Şi fieştecarele îşi ducea luişi hrana, pre cât putea şi voia, dupre trebuinţa cea măsurată a trupului. Unul puţină pâine, altul smochine, altul finice, iar altul linte muiată în apă; iar altul nimica, fără numai trupul său şi rasele cu carile era îmbrăcat, şi se hrăneau, când firea trupului îi silea, cu verdeţurile ce creşteau în pustie.

Aşa trecând Iordanul, se despărţeau departe dela eişi, şi nu vedea unul pre altul cum se posteşte, sau cum se nevoieşte. Iară de se întâmpla să vază altul pre prietenul său viind către dânsul, îndată se abătea spre altă parte, şi singur petrecea cântând lui Dumnezeu totdeauna, şi foarte puţină hrană gustând în vremea cea rânduită. Deci aşa tot postul săvârşind, se întorceau în Monastire în Dumineca ceea ce este mai nainte de Învierea lui Hristos, întru carea a luat Biserica a face prăznuire Stâlpărilor. Şi se întorcea fieştecarele avându-şi mărturie a ostenelelor sale cunoştinţa cugetului său, care îi mărturisea ce a lucrat. Şi nimenea nicidecum întreba pre altul, cum şi în ce chip şi-a săvârşit nevoinţa ostenelii; pentru că aşa era rânduiala Monastirii aceleia.


Deci, atuncea şi Zosima dupre obiceiul Monastirii a trecut Iordanul, puţină oarece din hrană ducându-şi pentru trebuinţa trupească, şi haina cu carea era îmbrăcat; iară rânduiala sa cea de rugăciune o săvârşea umblând prin pustie, şi vremea cea de hrană dupre nevoia cea firească cu deadinsul o păzea, şi puţin dormea, zăcând pre pământ, şi şezând puţin se odihnea oriunde îl apuca vremea de noapte; şi foarte de dimineaţă iarăşi sculându-se, îşi făcea alergarea sa. Şi dorea ca să intre în pustia cea mai din lăuntru, nădăjduind că va afla pre cineva din părinţi acolò nevoindu-se, dela carele ar fi putut ca să se folosească; şi i se adăogea lui dorire spre dorire. Şi mergând douăsprezece zile, a stătut puţin în laturi din cale, şi întorcându-se spre răsărit, cânta Ceasul al Şaselea, făcându-şi obicinuitele rugăciuni, pentru că înceta puţin din călătorie în vremea pravilei sale, în fiecare ceas cântând şi închinându-se. Iară când sta cântând, a văzut de partea dreaptă o umbră ca de trup omenesc. Mai întâiu s’a spăimântat, părându-i-se că vede o nălucire drăcească, şi tremurând s’a însemnat cu semnul crucii, apoi lepădând frica, când îşi sfârşea rugăciunea, s’a întors cu ochii spre amiază-zì şi a văzut pre oarecine mergând gol cu trupul şi negru de arşiţa soarelui, perii avându-şi pre cap albi ca lâna şi scurţi cât numai până la grumazi ajungeau. Aceasta văzând Zosima, a început a alerga spre partea aceea, bucurându-se cu bucurie mare; pentru că nu văzuse în acele zile vedere omenească, nici altă oarecarea vietate. Iar acea vedenie, dupre ce a văzut pre Zosima de departe, a început a fugi în pustia cea mai adâncă; iară Zosima, ca cum şi-ar fi uitat bătrâneţile sale şi osteneala cea de cale, repede alerga, vrând să ajungă pre ceea ce fugea; deci el gonea, iar aceea fugea. Însă a fost alergarea lui Zosima mai grabnică decât a aceleia ce fugea.


Iară dupre ce s’a apropiat cât să se poată auzi glasul, a început a striga Zosima cu lacrămi, zicând: Pentru ce fugi de mine, bătrânul păcătos, robule al adevăratului Dumnezeu, pentru carele în pustia aceasta petreci? Aşteaptă-mă, pre nevrednicul şi neputinciosul! Aşteaptă-mă, pentru nădejdea răsplătirii ostenelelor tale; stai şi dă mie, bătrânului, rugăciunea şi blagoslovenia ta. Rogu-te, pentru Dumnezeu, carele nu s’au îngreţoşat de nimenea. Acestea Zosima cu lacrămi grăind, s’a mai apropiat de ceea ce fugea, alergând spre un loc unde era un semn de pârău uscat. Iară dupre ce a ajuns la acel loc, ceea ce fugea a trecut de ceea parte; iară Zosima ostenindu-se şi nemaiputând să alerge, a stătut de ceastă parte de pârău şi a adaos lacrămi către lacrămi şi strigare către strigare. Atuncea trupul acel ce fugea, un glas ca acesta a slobozit: Avva Zosima, iartă-mă pre mine, pentru Domnul, că nu pot întorcându-mă să mă arăt ţie; că sânt femeie goală, precum mă vezi, şi având neacoperită ruşinea trupească. Ci dacă voieşti să dai mie, femeii ceii păcătoase, rugăciunea ta şi blagoslovenia, aruncă ceva din hainele tale ca să-mi acopăr goliciunea, şi întorcându-mă voiu priimi rugăciune dela tine.

Atuncea cutremur şi frică mare şi spaima minţii a cuprins pre Zosima, căci a auzit numindu-l pre nume aceea carea niciodată îl văzuse şi de carele niciodinioară auzise, şi a zis întru sine: De n’ar fi fost aceasta înainte văzătoare, nu m’ar fi numit pre nume. Şi a făcut degrab ceea ce i se zisese lui: dezbrăcând de pre sine o haină veche şi ruptă pre carea o purta, o a aruncat la dânsa, întorcându-se cu faţa despre dânsa.


Iar aceea luându-o, şi-a acoperit partea trupului carea se cădea să o acopere mai mult decât pre celelalte părţi, pre cât era cu putinţă încingându-se, şi întorcându-se spre Zosima, ;a zis către dânsul: Pentru ce ai voit tu, Avva Zosima, să vezi o femeie păcătoasă? Ce-ţi trebuia să auzi dela mine sau ce să te înveţi, că nu te-ai lenevit a suferi atâta osteneală? Iar el aruncându-se la pământ, cerea ca să ia blagoslovenie dela dânsa. Asemenea şi aceea s’a aruncat pre sineşi, şi zăceau amândoi pre pământ cerând unul dela altul blagoslovenie, şi nimica se putea auzi dela amândoi grăindu-se, fără numai: Blagosloveşte! Iară dupre multă vreme a zis femeia către Zosima: Avva Zosima, nu se cade ţie să mă blagosloveşti, şi rugăciuni să faci, pentru că tu eşti cinstit cu vrednicia preoţiei, şi de mulţi ani stând înaintea Sfântului Altar, aduci Domnului darurile dumnezeeştilor Taine. Aceste cuvinte, spre mai mare frică au pornit pre Zosima, şi tremurând bătrânul, se uda cu lacrămi şi suspina. Apoi a grăit către dânsa cu prea ostenită şi obosită răsuflare: O, Maică duhovnicească, tu de Dumnezeu te-ai apropiat, şi cu mai multă parte te-ai omorît lumii; apoi văd în tine o dăruire carea este dată ţie mai mult decât altora, că m’ai numit pre nume, şi preot m’ai numit pre mine, pre carele niciodată m’ai văzut. Deci tu mai vârtos mă blagosloveşte, pentru Domnul, şi-mi dă rugăciunea, celui ce-mi trebuieşte a ta desăvârşire. Deci priimind în sfârşit aceea stăruinţa bătrânului, a zis: Bine este cuvântat Dumnezeu, cel ce voieşte mântuirea sufletelor omeneşti. Iară Zosima zicând: Amin, s’au sculat amândoi dela pământ. Apoi aceea a zis către bătrânul: Pentru ce ai venit, omule al lui Dumnezeu, la mine păcătoasa? Pentru ce ai voit ca să vezi o femeie goală, carea nu are nici o faptă bună? Poate că darul Sfântului Duh te-a îndemnat să vii să săvârşeşti oarecarea slujbă trupului meu la vreme de trebuinţă.


Deci spune-mi, părinte, cum vieţuiesc acuma creştinii? Cum stau Sfintele Biserici? Iară Zosima a răspuns: Cu rugăciunile voastre cele sfinte, pace a dăruit Dumnezeu. Priimeşte însă rugămintea nevrednicului bătrân, şi te roagă Domnului şi acum pentru toată lumea, şi pentru mine, păcătosul, ca să nu-mi fie fără de roadă umblarea prin pustia aceasta. Iar aceea a răspuns către dânsul: Ţie mai ales se cade, Avva Zosima, să te rogi pentru mine şi pentru toţi; că spre aceasta şi rânduit eşti. Însă de vreme ce datori sântem a face ascultare, deci ceea ce mi se porunceşte voiu face. Aceasta zicând, s’a întors spre răsărit, şi ridicându-şi ochii în sus, şi mâinile înălţându-şi, a început a se ruga încet, şi nu se auzeau cuvintele ei; sau măcar Zosima nu a înţeles nimica, ci sta tremurând, căutând în jos şi nimica grăind; însă se jura, pre Dumnezeu puind martor: Că în vremea când zăbovea aceea la rugăciune, ridicându-mi puţin ochii dela pământ, o am văzut înălţată ca de un cot dela pământ, şi în aer stând şi rugându-se. Şi aceasta dacă o a văzut Zosima, s’a cuprins de frică, s’a aruncat la pământ, şi cu lacrămile udându-se, nimica zicea, fără numai „Doamne miluieşte,” crezând că acea arătare nu este în trup, ci nălucă. Şi întorcându-se aceea, a ridicat pre bătrânul şi i-a zis: Pentru ce, Avva Zosima, te turbură gândurile, zicându-ţi că duh sânt, şi rugăciunea o prefac. Rogu-te, părinte fericite, să fii încredinţat că sânt o femeie păcătoasă, îngrădită cu sfântul botez, şi nu sânt duh, ci pământ, praf şi cenuşă, şi cu totul trup, nimic duhovnicesc cândva gândind. Şi acestea zicând, şi-a însemnat cu semnul crucii fruntea, ochii, gura şi pieptul, zicând aşa: Dumnezeu să ne ferească de cel viclean şi de cursele lui, că multe sânt războaiele lui asupra noastră.

Acestea auzindu-le şi văzându-le bătrânul, a căzut la picioarele ei, zicând cu lacrămi: Juru-te pre tine cu numele Domnului nostru Iisus Hristos, adevăratului Dumnezeu, cel ce s’au născut din Fecioară, pentru carele porţi goliciunea aceasta şi pentru carele atâta ţi-ai omorît trupul, să nu ascunzi de mine viaţa ta, ci toate să-mi spui mie, ca slăvirile lui Dumnezeu arătate să le faci. Spune mie toate, pentru Dumnezeu, că nu pentru laudă mi le vei spune, ci ca să-mi arăţi cele pentru tine mie, păcătosului şi nevrednicului. Pentru că cred Dumnezeului meu, căruia vieţuieşti, că pentru aceasta m’am trimis în pustia aceasta, ca pre toate ale tale arătate să le facă Dumnezeu. Că nu poate puterea noastră să se împrotivească judecăţilor lui Dumnezeu. Că de n’ar fi fost cu plăcere lui Hristos Dumnezeului nostru, ca să fii ştiută tu şi nevoinţele tale, nu te-ar fi arătat mie, şi pre mine nu m’ar fi întărit pre atâta cale, carele niciodinioară voiam, nici puteam să ies din chilia mea. Acestea şi mai multe zicându-le Zosima, aceea l-a ridicat, zicând către dânsul: Mă ruşinez, părinte, iartă-mă! Înfricoşat este a-ţi spune lucrurile mele; ci fiindcă trupul meu gol l-ai văzut, îţi voiu goli şi lucrurile mele, ca să cunoşti de câtă ruşine şi înfruntare este plin sufletul meu. Nu pentru vreo laudă, precum singur ai zis, îţi voiu spune istoria mea; căci pentru ce mă voiu lăuda, vas ales al diavolului fiind? Mă mai gândesc că de voiu începe povestirea cea pentru mine, vei fugi dela mine, precum fuge cineva de un şarpe, nesuferind să auzi cu urechile lucrurile cele necuvioase ale mele, pre carile eu, nevrednica, le-am făcut. Însă ţi le voiu spune, nimica ascunzând, ci rogu-te mai nainte să nu încetezi a te ruga pentru mine, ca să aflu milă în ziua judecăţii. Iară bătrânul, dorind să ştie viaţa ei, şi neoprit lăcrămând, a început aceea a povesti aşa cele pentru dânsa: Eu, părinte, sânt născută în Eghípet, şi când eram de doisprezece ani, şi încă trăind părinţii mei, m’am lepădat de dragostea lor, m’am dus în Alexandria, şi dupre ce mai întâiu mi-am stricat fecioria, am început a face păcatul neoprită şi nesăţioasă. Mă ruşinez şi a gândi, nu numai a le spune cu deamăruntul; dară voiu spune mai degrab ceea ce este mai de nevoie, ca să-mi ştii neoprirea trupului meu: Şaptesprezece ani şi mai mult am făcut curvie întru norod, nu pentru daruri sau pentru oarecari plăţi, că n’am voit să iau nimica dela cei ce-mi da; iar aceasta o făceam ca mai mulţi să alerge la mine în dar şi să-mi împlinească pofta trupească. Şi să nu socoteşti că eram bogată, şi de aceea nu luam, că întru sărăcie vieţuiam, şi de multe ori flămânzind, cu furca torceam, iar aprindere de poftă aveam fără saţiu, ca totdeauna să mă tăvălesc în noroiul păcatului. Pentru că aceea mi se părea că este şi viaţa, ca totdeauna să întinez firea mea cea slabă.


Deci aşa vieţuind, am văzut odată pre vremea secerişului popor mult de bărbaţi, Liviani şi Eghipteni, mergând spre Mare, şi am întrebat pre oarecine carele s’a întâmplat lângă mine: Unde se duc bărbaţii aceştia aşa cu grabă? Iar acela mi-a zis: La Ierusalim, pentru înălţarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, carea în curând se va prăznui. Şi am zis către dânsul: Dar oare mă vor lua şi pre mine, dacă m’aş duce cu dânşii? Iar acela mi-a răspuns: Dacă ai chirie şi hrană, nimenea nu te poate opri. Şi am zis către dânsul: Cu adevărat, frate, n’am nici chirie nici hrană, ci voiu merge şi voiu intra într’o corabie cu dânşii, şi mă vor hrăni ei. Pentru că-mi voiu da trupul meu în loc de chirie, că pentru aceasta voiesc să merg cu dânşii. Ţi-am spus, părinte Zosima, nu mă sili să-mi mai spun ruşinea mea, că mă spăimântez: ştie Domnul, că spurc şi însuşi aerul cu cuvintele mele! Iară Zosima, cu lacrămi udând pământul, a răspuns către dânsa: Spune, pentru Domnul, o, Maica mea, spune şi nu înceta de povestirea aceasta, carea îmi este de folos. Iară ea, către cele de mai nainte a adaos: Deci acel tânăr auzind neruşinarea spurcatelor mele cuvinte, cuprinzându-se de râs, s’a dus. Iară eu, lepădându-mi furca, am alergat spre Mare, unde am văzut pre cei ce alergau; acolò am zărit vreo zece bărbaţi carii stau lângă Mare, tineri cu trupurile, carii mi s’au părut a-mi fi de ajuns spre pofta mea; las că mai intrase şi alţii mai nainte în corabie. Eu, dupre obiceiul meu, cu neruşinare sărind între dânşii, „Luaţi-mă – le-am zis – şi pre mine, oriunde veţi merge, pentru că nu mă voiu afla vouă neplăcută!” Încă şi alte spurcate cuvinte zicând, i-am pornit pre toţi spre râs. Iar aceia, văzându-mi neruşinarea, luându-mă m’au dus în corabia lor, şi îndată am început a înnota. Iară cele ce de-aicea am făcut, cum le voiu spune ţie, omule al lui Dumnezeu? Ce fel de limbă va grăi, sau ce auz va priimi acele lucruri rele ale mele carile le-am făcut pre cale şi în corabie? Cum şi pre cei ce nu voiau, eu ticăloasa, i-am silit la păcat! Să mă crezi, părinte, că mă spăimântez, cum a suferit Marea desfrânarea mea! Şi cum nu şi-a căscat pământul gura sa, şi în iad nu m’a cufundat de vie, pre ceea ce am vânat atâtea suflete cu laţul morţii! Ci socotesc că Dumnezeu căuta pocăinţa mea, Cel ce nu voieşte moartea păcătosului, ci aşteaptă cu îndelungă răbdare întoarcerea lui.

Aşa, şi cu acest fel de sârguinţă, m’am suit în Ierusalim, şi câte zile mai nainte de praznic am petrecut acolò, tot cele de asemenea cu cele dintâiu am făcut, ba încă şi mai rele. Pentru că nu eram îndestulată cu tinerii ce au fost cu mine în corabie şi pre cale, ci şi pre alţii mulţi, şi cetăţeni şi streini, spre acea spurcăciune îi adunam. Iară dupre ce a sosit serbarea sfintei Înălţări a cinstitei Cruci, eu ca şi mai nainte umblam împrejur, vânând sufletele tinerilor. Văzând foarte de dimineaţă pre toţi cu un gând alergând la biserică, m’am dus şi eu, şi am alergat la cei ce alergau, şi am intrat cu dânşii în pridvorul bisericii. Şi dacă a sosit ceasul Sfintei Înălţări a cinstitei Cruci a Domnului, şi eu silindu-mă să intru in biserică cu norodul, mă îndesam, dar înapoi silită şi împinsă eram; şi înghesuindu-mă cu multă osteneală şi silă, m’am apropiat de uşa bisericii şi eu, ticăloasa. Iară dupre ce am păşit pre pragul uşii, alţii toţi fără de oprire intrau, iară pre mine oarecarea putere dumnezeiască mă oprea, nelăsându-mă să intru; şi iarăşi am cercat, dară înapoi m’am împins, şi numai eu singură stăm în pridvor lepădată; şi părându-mi-se că din slăbiciunea femeiască mi se întâmplă aceasta, iarăşi când intrau alţii, mă amestecam şi mă sileam să intru; ci m’am ostenit în zadar. Pentru că iarăşi, când piciorul meu cel păcătos s’a atins de prag, biserica pre toţi îi priimea, neoprind pre nimenea, numai pre mine, ticăloasa, nu mă priimea; ci ca o mulţime de oaste, spre aceasta rânduită, ca să-mi oprească intrarea, aşa oarecarea năpraznică putere mă oprea, şi iarăşi m’am aflat în pridvor. Astfel de trei şi de patru ori pătimind, ostenindu-mă şi nimica sporind, am slăbit, şi mai mult nu am putut să mă mai amestec cu cei ce intrau; şi întru ruşine şi deznădăjduire fiind, m’am depărtat şi stăm într’un unghiu al pridvorului bisericii. Aici abia mi-am venit în simţire, ca să înţeleg carea era pricina ce mă oprea a vedea lemnul cel de viaţă făcător al Crucii Domnului; pentru că se atinsese de ochii inimii mele lumina înţelegerii ceii mântuitoare, porunca Domnului cea strălucită, carea luminează ochii cei sufleteşti, arătându-mi că tina lucrurilor mele îmi opreşte intrarea în biserică. Deci am început a plânge şi a mă tângui, în piept a mă bate şi a scoate suspinuri dintru adâncul inimii. Aşa plângând la locul la carele stam, am văzut sus icoana Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu stând la perete, şi am zis căutând la dânsa, cu ochii şi cu mintea fără de abatere: O, Fecioară Stăpână, ceea ce ai născut cu trup pre Dumnezeu Cuvântul! Ştiu cu adevărat, că nu este cu cuviinţă, nici cu plăcere ţie, ca să privesc eu, păcătoasa, cea atât de necurată şi spurcată, spre cinstită icoana ta, ceea ce ai trupul şi sufletul curat şi nevinovat. Şi cu dreptate este ca eu urâtă şi lepădată să fiu despre fecioreasca ta cu curăţie; dar auzind că pentru aceasta Dumnezeu s’au făcut om, pre Carele l-ai născut, ca să cheme pre cei păcătoşi la pocăinţă, ajută-mi mie, ceea ce numai eu nu am dela nimenea ajutor; porunceşte să-mi fie şi mie neoprită intrarea în biserică, şi nu mă lipsi de a vedea cinstitul Lemn, pre carele cu trupul S’au pironit Dumnezeu cel din tine născut, carele şi-au dat sângele său pentru a mea mântuire. Porunceşte, Stăpână, ca şi mie, nevrednicei, să mi se deschidă uşa spre închinarea dumnezeeştii Cruci; şi-mi fii mie chezăşuitoare preavrednică de credinţă către Cel ce s’au născut din tine, că de acum nu-mi voiu mai spurca trupul nici cu un fel de păcat; ci dupre ce voiu vedea Lemnul cel Sfânt al Crucii Fiului tău, mă voiu lepăda cu totul de lume şi de cele din lume, şi mă voiu duce oriunde mă vei povăţui tu, ca o chezăşuitoare a mântuirii mele. Acestea zicând, şi luând oarecarea adeverire, cu credinţa aprinzându-mă, şi cu nădejdea cea spre milostivirea Născătoarei de Dumnezeu întărindu-mă, m’am pornit din locul acela, şi ducându-mă iarăşi la cei ce intrau în biserică, m’am amestecat printre dânşii, şi acum nimenea nu era să mă împingă în laturi şi nimica nu mă oprea să mă apropiu de uşile prin carile se intra în biserică. Atuncea m’a cuprins frică şi spaimă, şi cu totul tremuram şi mă zbuciumam. Apoi ajungând la uşile acelea carile mi se închiseseră, fără de osteneală am intrat înlăuntru în biserică, şi cinstitul şi de viaţă făcătorul Lemnul Crucii m’am învrednicit a vedea; am cunoscut şi tainele lui Dumnezeu, cum că gata este să priimească pre cei ce se pocăiesc, şi căzând la pământ, m’am închinat cinstitului Lemnului Crucii, l-am sărutat cu frică şi am ieşit grăbindu-mă spre chezăşuitoarea mea. Şi ajungând unde era sfânta icoană a chezăşuitoarei mele scrisă cu mâna, şi plecând genunchile, m’am închinat Pururea Fecioarei, şi aceste cuvinte am zis: O, pururea fericită Fecioară Stăpână, de Dumnezeu Născătoare, de vreme ce atâta iubire de oameni ai arătat spre mine, şi nu te-ai îngreţoşat de nevrednicele mele rugăciuni, acum vremea este, Stăpână, să plinesc aceea ce cu chezăşuirea ta m’am făgăduit; acum oriunde voieşti povăţuieşte-mă, şi-mi fii mie de aicea înainte învăţătoare spre mântuire, povăţuindu-mă la calea pocăinţii. Acestea grăindu-le am auzit un glas de departe strigând: De vei trece Iordanul, bună odihnă vei afla!


Auzind aceasta şi crezând că pentru mine a fost glasul, cu lacrămi am strigat către icoana Născătoarei de Dumnezeu: Stăpână, Stăpână de Dumnezeu Născătoare, nu mă lăsa pre mine! Şi aşa am ieşit din pridvorul bisericii şi am plecat cu grabnică alergare. Şi mergând eu, m’a văzut oarecine şi mi-a dat trei bani, zicându-mi: Priimeşte acestea, Maică; iară eu priimindu-i, am cumpărat cu dânşii trei pâini. Şi am întrebat pre vânzătorul de pâine: Carea este calea spre Iordan? Şi înştiinţându-mă de poarta cetăţii carea este spre aceea parte, am ieşit şi am sfârşit ziua aceea în călătorie. Al treilea ceas din zi era când m’am învrednicit a vedea Cinstita şi Sfânta Cruce a lui Hristos, şi soarele acum spre apus plecându-se, am ajuns la Biserica Sfântului Ioan Botezătorul, carea era aproape de Iordan, întru carea închinându-mă, îndată m’am pogorît în Iordan, şi spălându-mi din sfintele acelea ape mâinile şi faţa, am mers iarăşi în biserică, m’am împărtăşit cu preacinstitele şi de viaţă făcătoarele Taine ale lui Hristos, şi dupre aceasta am mâncat jumătate dintr’o pâine şi am băut din apele Iordanului, şi pre pământ m’am odihnit în noaptea aceea. Şi a doua zi dimineaţa aflând acolò o luntre mică, am trecut de ceastă parte de Iordan, şi iarăşi m’am rugat povăţuitoarei mele, de Dumnezeu Născătoarei, să mă călăuzească unde îi este cu bună plăcere. Deci am venit în pustiul acesta, şi de atuncea şi până astăzi m’am îndepărtat fugind, şi aicea m’am sălăşluit, aşteptând pre Dumnezeu, Cel ce mă mântuieşte de puţinătatea sufletului şi de vifor, pre ceea ce mă întorc către Dânsul. Iară Zosima a zis către dânsa: Câţi ani ai, doamna mea, de când lăcueşti în pustia aceasta? Iară ea a răspuns: Socot că sânt patruzeci şi şapte de ani de când am ieşit din sfânta cetate. Iară Zosima i-a zis: Şi ce afli spre hrană, doamna mea? Iară ea a zis: Acele două pâini şi jumătate le-am adus trecând Iordanul, carile pre încet uscându-se s’au împietrit, din carile câte puţin în câţiva ani gustând, le-am sfârşit. Şi i-a zis Zosima: Dar cum fără primejdie ai suferit atâta vreme, nici o schimbare protivnică turburându-te pre tine? Răspuns-a aceea: M’ai întrebat acum, Avva Zosima, ceva de care mă spăimântez să-ţi spun; pentru că de-mi voiu aduce aminte de atâtea supărări şi nevoi, pre carile le-am suferit, şi de gândurile cele cumplite carile m’au turburat, mă tem nu cumva iarăşi de dânsele să mă cuprinz. Iarăşi a zis către dânsa Zosima: Să nu laşi nimic, o, Stăpâna mea, care să nu-mi spui mie, pentru că o dată de aceasta te-am întrebat pre tine, ca adecă toate cu deamăruntul să îmi arăţi.


Iar ea a zis către dânsul: Crede-mă Avva Zosima, că şaptesprezece ani am petrecut în pustia aceasta, luptându-mă ca cu nişte hiare cumplite, cu ale mele nebuneşti pofte. Căci când începeam să gust hrană, îmi venea dor de carne şi de peşte, de care aveam eu în Egipt, încă doream şi de băutura vinului, pentru că mult vin beam în lume fiind, iar aicea şi apă nicidecum având, cumplit mă ardeam de sete, şi cu anevoie răbdam. Mi se făcea încă dor de cântece lumeşti, carile foarte mă turburau şi cu carile mă deprinsesem. Atuncea îndată lăcrămând, şi în piept bătându-mă, îmi aduceam aminte de făgăduinţele, carile am făcut, când am ieşit la pustia aceasta, şi mă făceam cu gândul înaintea icoanei Preacuratei de Dumnezeu Născătoarei, chezăşuitoarei mele, şi înaintea ei plângeam, rugându-o ca să gonească dela mine acele gânduri ce aşa îmi turburau ticălosul meu suflet. Iară dupre ce deajuns plângeam, şi în piept cu osârdie mă băteam, atuncea vedeam o lumină carea de pretutindenea mă strălucea, şi simţeam o alinare carea mă scotea din întreite valuri. Iară gândurile carile iarăşi mă împingeau spre păcat, cum ţi le voiu spune, părinte? Iartă-mă! Pentru că foc se aprindea înlăuntrul inimii mele ceii pătimaşe, şi de pretutindenea mă ardea, şi spre pofta amestecării mă silea. Iară când îmi venea un gând ca acesta, mă aruncam la pământ şi cu lacrămi mă udam, socotind că stau naintea chezăşuitoarei mele, carea îmi judeca călcarea mea de aşezământ; şi nu mă sculam dela pământ ziua şi noaptea, până ce lumina acea dulce îmi strălucea mie şi gonea gândurile cele ce mă turburau. Aşa am săvârşit şaptesprezece ani, pătimind nenumărate nevoi. Iară de atuncea până astăzi ajutătoarea mea întru toate, de Dumnezeu Născătoarea, la toate ca de mână mă povăţuieşte.


Şi a zis Zosima către dânsa: Dar n’ai mai avut trebuinţă dupre aceea de hrană sau de îmbrăcăminte? Iar ea a răspuns: Pâinile acelea sfârşindu-le în şaptesprezece ani, dupre aceea mă hrăneam cu verdeţurile ce se află în pustia aceasta; iar îmbrăcămintea pre carea o am avut trecând Iordanul, învechindu-se s’a stricat, şi multă nevoie de ger şi de arşiţă am răbdat, cu arşiţa arzându-mă, şi cu gerul îngheţându-mă şi tremurând, cât de multe ori căzând la pământ, zăceam cu totul nemişcată, cu multe şi de multe feluri de nevoi, şi cu ispite fără de număr luptându-mă. Iară de atuncea şi până astăzi puterea lui Dumnezeu cea în multe chipuri, a păzit păcătosul meu suflet şi pre smeritul trup. Pentru că gândind numai din ce feluri de răutăţi m’au scăpat Domnul, hrană neîmpuţinată îmi câştigam cu nădejdea mântuirii mele; că mă hrănesc şi mă acoper cu cuvântul lui Dumnezeu, carele cuprinde toate: că nu numai cu pâinea va trăi omul. Şi câţi nu aveau acoperământ, în piatră sau îmbrăcat, pre cât timp s’au dezbrăcat de îmbrăcămintea păcatului. Auzind Zosima că şi de cuvinte din Scriptură pomeneşte, dela Moisi şi dela Proroci şi din cartea Psalmilor, a zis către dânsa: Dar Psalmi şi alte Scripturi învăţat-ai, Stăpână? Iar ea auzind aceasta, a zâmbit şi a zis către dânsul: Crede-mă, omule, că n’am văzut alt om de când am trecut Iordanul, fără numai faţa ta astăzi, şi nici hiară, nici altă jivină am văzut; iară carte niciodată nu m’am învăţat, nici pre altul cetind sau cântând nu am auzit. Ci cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi lucrător învaţă pre om cunoştinţa. Până aicea este sfârşitul povestirii ceii pentru mine. Deci acum juru-te pre tine cu întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, să te rogi pentru mine, păcătoasa. Acestea zicând aceea, şi cuvântul sfârşindu, s’a pornit bătrânul să i se închine şi cu lacrămi a strigat: Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce face lucruri mari şi înfricoşate, slăvite şi minunate şi negrăite, cărora nu este număr! Binecuvântat este Dumnezeu, cel ce mi-au arătat mie câte dăruieşte celor ce se tem de El! Cu adevărat nu părăseşti pre cei ce caută pre tine, Doamne! Iar ea apucând pre bătrânul, nu l’a lăsat să se închine ei, şi a zis către dânsul: Acestea toate carile ai auzit, Părinte, juru-te pre tine cu Iisus Hristos, Dumnezeu Mântuitorul nostru, ca nimănuia să nu le spui, până ce Dumnezeu mă va lua de pre pământ.

Iar acum du-te cu pace, şi în anul viitor iară mă vei vedea, păzindu-ne Dumnezeescul har. Însă să faci, pentru Domnul, aceasta carea acum îţi voiu spune ţie, rugându-mă: În postul anului viitor să nu treci Iordanul, precum v’aţi obicinuit a face în Monastire. Iară Zosima se minună auzind, că şi rânduiala Monastirii i-a spus; şi nimic alt nu grăia, fără numai: Slavă lui Dumnezeu, Celui ce au dat atâtea de mari daruri celor ce-l iubesc pre El! Iar aceea a zis lui: Să rămâi dar, precum îţi grăesc ţie, Avva, în Monastire; că de ai şi voi să ieşi, nu-ţi va fi cu putinţă. Iar în Sfânta şi Marea Joi, în seara Cinii ceii de Taină a lui Hristos, să iai din făcătorul de viaţă Trup şi Sânge al lui Hristos, Dumnezeului nostru, într’un vas sfânt, vrednic de o Taină ca aceasta, şi să-mi aduci şi să mă aştepţi pre mine de ceea parte de Iordan, carea este aproape de lăcuinţa lumească, ca venind să mă împărtăşesc cu darurile cele de viaţă făcătoare; pentru că de când m’am împărtăşit cu dânsele în Biserica Mergătorului-înainte, mai nainte de a trece Iordanul, până acum sfinţenia aceea nu o am câştigat. Iară acum cu osârdie o doresc, şi mă rog ţie, ca să nu treci cu vederea rugăciunea mea, ci cu adevărat să-mi aduci mie acele făcătoare de viaţă Dumnezeeşti Taine, în ceasul întru carele Domnul au făcut părtaşi Cinei ceii Dumnezeeşti pre Ucenicii Săi. Iară lui Ioan, igumenul Monastirii în carea lăcuieşti, să-i spui să-şi ia aminte de sineşi şi de turma sa; pentru că oarecari lucruri se fac acolò, cărora le trebuie îndreptare. Însă voiesc nu acum să-i spui lui aceea, ci când Domnul îţi va porunci ţie. Acestea zicându-le, şi rugăciune pentru sineşi dela Stareţul cerând, s’a depărtat întru cea mai dinlăuntru pustie. Iară Zosima s’a închinat până la pământ şi a sărutat locul unde au stătut urmele picioarelor ei, dând laudă lui Dumnezeu, şi s’a întors lăudând şi binecuvântând pre Hristos, Dumnezeul nostru. Şi trecând pustia aceea, a mers în Monastire, în ziua întru carea se obicinuise a se întoarce fraţii cei ce petreceau într’însa, şi întru acel an le-a tăcut pre toate, neîndrăznind să spuie nimănui cele ce văzuse. Iar întru sineşi se ruga lui Dumnezeu ca să-i arate lui iarăşi faţa cea dorită; şi se mâhnea şi se întrista, gândind la lungimea anului, căci ar fi voit să fie numai o zi anul acela, de ar fi fost cu putinţă.


Iară când s’a apropiat întâia Duminecă a sfântului marelui Post, îndată dupre obiceiul şi rânduiala Monastirii, făcând rugăciune ceilalţi toţi fraţii, cântând au ieşit în pustie, iară Zosima, bolnav fiind, nevoie a fost ca, oprindu-se, să rămâie în Monastire. Şi şi-a adus aminte acela de Cuvioasa ce i-a zis, că şi vrând tu să ieşi din Monastire, nu-ţi va fi cu putinţă. Dar nu dupre multe zile sculându-se din boală, petrecea în Monastire. Iară dupre ce s’au întors fraţii şi s’a apropiat seara Cinei ceii de Taină a lui Hristos, a făcut Zosima ceea ce i se poruncise. A pus într’un păhar mic din preacuratul Trup şi Sânge al lui Hristos, Dumnezeului nostru, a pus într’o coşniţă şi puţine smochine uscate, finice şi puţină linte muiată în apă, şi s’a dus într’o seară foarte târziu şi a şezut pre malul Iordanului, aşteptând pre Cuvioasa. Şi zăbovindu-se Sfânta, Zosima n’a dormitat, ci cu neabatere privea spre pustie, aşteptând ca să vază pre cea cu osârdie dorită. Şi grăia întru sineşi Stareţul: Au doară nu cumva nevrednicia mea o a oprit să vie? Sau viind, şi neaflându-mă, s’a întors? Şi aşa cugetând, a suspinat şi a lăcrămat, şi ochii la Ceriu ridicându-şi, se ruga lui Dumnezeu, grăind: Nu mă lipsi pre mine, Stăpâne, ca să văz iarăşi faţa aceea pre carea a o vedea m’ai învrednicit; ca să nu mă duc deşert, purtându-mi păcatele mele, spre mustrarea mea. Aşa cu lacrămi rugându-se, a trecut la altă gândire, zicând întru sineşi: Dară ce va fi, de va şi veni, că luntre nu este, şi cum va trece Iordanul, şi la mine, nevrednicul, cum va veni? Vai de nevrednicia mea! Vai mie, cine m’a făcut să mă lipsesc de un bine ca acesta! Aşa gândind bătrânul, iată Cuvioasa a venit şi a stătut de ceea parte de râu de unde venea. Iară Zosima s’a sculat, bucurându-se şi veselindu-se şi slăvind pre Dumnezeu. Ci încă cu gândul se lupta, cum că nu va putea aceea să treacă Iordanul. Şi o a văzut pre ea însemnând Iordanul cu semnul Crucii, şi o dată cu acea însemnare s’a suit sfânta pre apă, şi umblând pre deasupra apei, venea la dânsul. Iar acela a vrut să se închine ei, ci aceea l-a oprit când călătoria încă pre apă, zicându-i: Ce faci, Avva, Preot fiind, şi purtând dumnezeeştile Taine? Iar el a ascultat-o, şi pogorându-se ea de pre apă, a zis către bătrânul: Blagosloveşte, părinte, blagosloveşte! Iar el răspunzând cu cutremur, a zis: Cu adevărat, Dumnezeu nemincinos este, Cel ce au făgăduit ca să asemeneze lui pre aceia carii se curăţesc pre sineşi dupre putere. Slavă ţie, Hristoase Dumnezeul nostru, Cel ce mi-ai arătat prin roaba ta aceasta, cât sânt de departe dela măsura desăvârşirii!

Aceasta zicând, l-a rugat aceea ca să-i cetească Simvolul sfintei credinţe: Crez întru unul Dumnezeu, şi rugăciunea Domnului: Tatăl nostru carele eşti în Ceruri. Şi sfârşindu-se rugăciunea, s’a împărtăşit Sfânta cu preacuratele şi de viaţă făcătoarele lui Hristos Taine, şi dupre obiceiu a sărutat pre bătrânul. Dupre aceea, ridicându-şi mâinile la cer, a suspinat, a lăcrămat şi a strigat: Acum slobozeşte pre roaba ta, Stăpâne, dupre graiul tău în pace, că văzură ochii mei mântuirea ta. Şi a zis către bătrânul: Iartă-mă, Avva Zosima, încă şi altă dorire a mea să plineşti: Mergi acum la Monastirea ta, cu pacea lui Dumnezeu păzindu-te, iar în anul viitor, să vii iarăşi la acelaşi pârău, unde întâiu cu tine am vorovit; să vii dar, să vii pentru Domnul, şi iarăşi mă vei vedea pre mine, precum va voi Domnul. Iar el a zis către dânsa: Aş fi voit, de ar fi fost cu putinţă, în urma ta să umblu şi să văd cinstită faţa ta; ci mă rog să faci ceea ce voiu cere dela tine eu, bătrânul: Gustă puţin din hrana pre carea o am adus aicea. Şi aceasta zicând, i-a arătat ei cele ce, adusese în coşniţă. Iar ea cu vârfurile degetelor atingându-se de linte, şi ca trei grăunţe luând, la gura sa le-a adus şi a zis: Destul este aceasta darului celui duhovnicesc, care păzeşte firea sufletului nespurcată. Şi iarăşi a zis către bătrânul: Roagă-te Domnului pentru mine, părinte al meu, roagă-te, aducându-ţi aminte totdeauna de a mea ticăloşie. Iar el s’a închinat înaintea picioarelor ei şi o poftea să se roage lui Dumnezeu pentru Biserici şi pentru împăraţi şi pentru dânsul. Şi aceasta cerându-o cu lacrămi, o a lăsat să se ducă, singur suspinând şi tânguindu-se; pentru că nu îndrăznea să o oprească pre ea mai mult, că de ar fi şi voit, neoprită era. Iar aceea iarăşi însemnând Iordanul, a trecut pre deasupra apei, ca şi mai nainte; iară bătrânul s’a întors, cuprins de bucurie şi de frică, şi se defăima pre sine, şi-i era jale, că nu ştia numele Cuvioasei; nădăjduia însă să o câştige aceasta în anul viitor.


Trecând anul, a mers Zosima iarăşi în pustie, toate plinindu-le dupre obiceiu, şi alerga spre acea prealuminată vedenie. Şi trecând lungimea pustiei şi ajungând la oarecari semne carile îi arătau locul cel căutat, privea în dreapta şi în stânga, şi în toate părţile căuta cu ochii, ca un vânător preaiscusit, unde şi-ar fi putut câştiga vânatul cel plăcut. Iară dupre ce de nicăiri n’a văzut aşa ceva mişcându-se, a început a se uda pre sineşi cu lacrămile, şi ridicându-şi la Cer ochii, se ruga lui Dumnezeu, zicând: Arată-mi, Doamne, comoara ta cea nefurată, pre carea în pustia aceasta o ai ascuns! Arată-mi, rogu-mă, pre îngerul cel în trup, căreia a se asemăna nu este vrednică toată lumea. Aşa rugându-se, a ajuns la locul pre care pârâul acela îl însemna, şi stând pre marginea aceluia, a văzut pre partea ce era spre răsărit pre Cuvioasa moartă zăcând, cu mâinile strânse precum se cădea şi cu faţa întoarsă spre răsărit. Spre carea alergând, picioarele fericitei cu lacrămile sale le-a spălat, pentru că n’a îndrăznit a se atinge de vreo altă parte a trupului. Şi plângând mult, şi Psalmii cei cuviincioşi la trebuinţa vremii aceleia cetindu-i, a făcut rugăciunea cea de îngropare, şi zicea întru sineşi: Oare îngropa-voiu trupul Cuvioasei, sau doară nu-i va fi plăcut fericitei un lucru ca acesta? Şi acestea în gândul său socotindu-le, a văzut lângă capul ei pre pământ închipuită scrisoarea aceasta: Îngroapă, Avva Zosima, la acest loc trupul smeritei Mariei. Dă ţărâna ţărânei, şi te roagă Domnului pentru mine, ceea ce am răposat în luna lui Farmutie eghipteneşte, iară greceşte Aprilie întâiu, în chiar noaptea mântuitoarelor Patimi ale lui Hristos, dupre împărtăşirea Dumnezeeştii Cinei ceii de Taină.


Această scrisoare cetindu-o bătrânul, mai întâiu gândea, cine este cel ce a scris? Pentru că ea, precum zicea, nu ştia carte. Însă s’a bucurat foarte, că s’a înştiinţat de numele Cuvioasei. Şi a cunoscut că Cuvioasa când s’a împărtăşit lângă Iordan cu Dumnezeeştile Taine, îndată la locul acela s’a luat, unde s’a şi pristăvit; şi unde el a călătorit calea cea de douăsprezece zile ostenindu-se, acolò Măria într’un ceas a trecut, şi îndată către Dumnezeu s’a dus. Atunci bătrânul, lăudând pre Dumnezeu, şi cu lacrămile udând pământul şi trupul Cuvioasei, a zis întru sineşi: Vremea este, o, bătrânule Zosima, ca cea poruncită ţie să o săvârşeşti; ci cum vei săpa, ticăloase, neavând nimic în mâini? Şi aceasta zicând, a văzut nu departe un lemnişor mic aruncat în pustie, pre carele luându-l, a început a săpa cu dânsul. Însă uscat fiind pământul, nicidecum nu asculta pre bătrânul cel ce se ostenea, carele săpa udându-se cu sudorile şi nimic nu putea să sporească. Şi suspinând foarte dintru adâncul sufletului, a văzut un leu mare stând lângă trupul Cuvioasei Măriei şi lingându-i picioarele. Deodată s’a cutremurat, temându-se de acea hiară, iară mai apoi aducându-şi aminte de ceea ce zisese fericita, că adecă niciodată hiară nu a văzut, şi însemnându-se cu semnul crucii, a crezut că nevătămat se va păzi cu puterea celeia ce zăcea. Leul a început a se apropia cu linişte de bătrânul, cucerindu-se cu semnele lui, ca cum i s’ar închina. Iară Zosima a zis către leu: De vreme ce, o, hiară, această mare Cuvioasă mi-a poruncit să-i îngrop trupul, şi eu sânt bătrân şi nu pot să-i sap groapă, neavând nici unealtă spre trebuinţa săpatului şi fiind întru atâta depărtare dela Monastire, nu pot degrab să mă întorc şi să o aduc pre ea; deci sapă tu cu unghiile tale, ca să dăm pământului trupul Cuvioasei. Şi îndată auzind leul cuvântul acesta, a săpat groapă cu picioarele cele dinainte, pre cât destul era ca să acopere pre ceea ce se îngropa. Deci, iarăşi bătrânul spălând cu lacrămi picioarele Cuvioasei, şi mult rugându-se ei ca pentru toţi să se roage, a acoperit trupul ei cu pământ.


Dupre aceea s’au dus amândoi, leul adecă în pustia cea mai din lăuntru, ca o oaie cu linişte s’a despărţit, iară Zosima întru ale sale s’a întors, binecuvântând şi lăudând pre Hristos, Dumnezeul nostru. Şi mergând în Monastirea aceea, a spus tuturor monahilor pentru Cuvioasa aceasta Maria, neascunzând nimic din cele ce a văzut şi din cele ce a auzit dela dânsa; încât toţi cei ce au auzit slăvirile lui Dumnezeu s’au minunat, şi cu frică şi cu credinţă şi cu dragoste au început a-i face pomenire şi a cinsti ziua mutării Cuvioasei Mariei. Iar Ioan igumenul a aflat oarecari lucruri în Monastire cărora le trebuia îndreptare, dupre cuvântul Cuvioasei, şi pre acestea cu ajutorul lui Dumnezeu le-a îndreptat. Iară Zosima, petrecând cu dumnezeiasca plăcere, când era aproape de o sută de ani şi-a sfârşit întru acea Monastire viaţa cea vremelnică şi s’a dus spre cea vecinică către Domnul. Şi a rămas monahilor Monastirii aceleia nescris acolò cuvântul acesta pentru Cuvioasa aceasta Maria, carele dupre auzire, unii dela alţii îl grăiau, şi spre folosul de obşte puneau înainte povestirea aceasta la cei ce ascultau, iar în scris nu se afla. Eu însă, zice Sfântul Sofronie, pre acea nescrisă priimindu-o, o dau în scris. Dacă însă alţii vor fi scris viaţa Cuvioasei acesteia, mai bine ştiindu-o, aceasta n’a venit încă la a mea ştiinţă. Însă şi eu pre cât am putut, dupre puterea mea am scris, nimic mai mult preţuind decât adevărata povestire. Iară Dumnezeu, Cel ce face preaminunate minuni şi răsplăteşte cu mari dăruiri celor ce cu credinţă scapă la Dânsul, Acela să dea plată celor ce vor câştiga folos din cetirea şi ascultarea acestei povestiri; asemenea şi celui ce s’a silit să dea povestirea aceasta în scris, şi să-i învrednicească pre toţi părţii ceii bune a fericitei Mariei, împreună cu toţi cei ce cu cugetarea de Dumnezeu şi cu ostenelele bine au plăcut lui din veac. Să dăm şi noi slavă lui Dumnezeu şi să ne rugăm Împăratului celui vecinic, ca şi pre noi să ne învrednicească să aflăm milă în ziua Judecăţii, întru Hristos Iisus, Domnul nostru, căruia se cuvine toată slava, cinstea, puterea şi închinăciunea, împreună şi Tatălui, şi preasfântului şi de viaţă făcătorului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Lavra Pecerska - Calea Calugarului

Pochaev- Talpa Maicii Domnului-minuni intamplate in manastirea poachaev

Pilde ortodoxe

Ce inseamna ortodox?

Acatistul Cuviosului Moise Ungurul

(26 iulie / 8 august)

(pt ajutor în patima desfrânării şi în toată lupta cu trupul)

Acatist - Orice astfel de rugăciune specială, poartă numele de Acatist. Prin numele de ACATIST se înţelege "Rugăciune citită în picioare", deci este o rugăciune care se citeşte obligatoriu în picioare sau stând în genunchi, dar numai după rostirea rugăciunilor începătoare! (indiferent de numele Sfinţilor cărora se adresează!)

Rugăciunile începătoare, obligatorii:

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin

Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie!

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindeni eşti şi toate le plineşti,

Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieste-ne pe noi.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieste-ne pe noi.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieste-ne pe noi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi. Doamne, curăţeşte păcatele nostre, Stăpâne, iartă fărădelegile noastre; Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.

Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor nostri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean. Ca a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava, acum si pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!

Tropar, glas 3

Ca un alt Iosif, al curăţiei şi al fecioriei iubitor, cinstitule şi la fel cu înge-rii, Moise, cu cântări sfinte te cinstim noi, păcătoşii; cu sârguinţă ne rugăm ţie: roagă pe Hristos Domnul, să vindece patimile noastre şi să ne dăruiască nouă mare milă.

Condac, glas 3

Întru cele înalte spre singurul Dumnezeu căutând, urând toate cele pă-mânteşti, nepurtând grijă de trup, la chinuri cu bărbăţie te-ai dat; de aceea, foamea, setea, legăturile, zăvorârea în temniţă, cu putere în toata fapta bună,  fără cârtire ai răbdat; iar bătaie, scurgere de sânge şi tăiere de mădular, pen-tru curată fecioria ta, cu bărbăţie ai purtat. Şi acum, cu cetele feciorelnice stând în faţa Sfintei Treimi, de toate ispitele, roagă să fie izbăviţi cei ce-ţi strigă ţie: bucură-te, Moise, fericite părinte!

Condac 1

Biruitorule făcător de minuni, cel ce eşti plin de Duhul Sfânt, cuvioase pă-rinte Moise, minunat nevoitor şi tămăduitor al bolilor sufleteşti şi trupeşti, care ai îndrăzneală la Domnul, de toate nevoile ne izbăveşte, căci cu bucurie în inimi te chemăm:

Bucură-te, cuvioase părinte Moise, minunat făcător de minuni şi al curăţiei apărător.

Icos 1

Făcătorul Îngerilor şi Domnul Puterilor te-a arătat, minunate, Înger în trup şi rugător credincioşilor. Alergând la ajutorul tău, acestea cu bucurie îţi aducem:

Bucură-te, cu a îngerilor curăţie asemănându-te.

Bucură-te, preabunule învăţător al monahilor.

Bucură-te, stea minunată a fecioriei.

Bucură-te, împlinitorule cu râvnă al postului şi al înfrânării.

Bucură-te, chip luminos al blândeţii şi al smereniei.

Bucură-te, cel ce eşti credincioşilor mângâiere.

Bucură-te, ocrotitor ceresc al pământenilor.

Bucură-te, cel ce ai luat jugul cel bun.

Bucură-te, cuvioase părinte Moise, minunat făcător de minuni şi al curăţiei apărător.

Condac 2

Văzând Domnul curăţia inimii tale, te-a ales spre a cunoaşte slava cea ce-rească. Când laolaltă cu cei doi fraţi ai tăi, în oraşul Kiev te-ai mutat şi sfin-ţilor "purtători de pătimiri" Boris şi Gleb cu osârdie ai slujit, atunci tu, fricite, în rugăciuni ai stăruit, pe cât poate un tânăr puternic, voind sfinţilor să te asemeni. Pentru acestea, cu bucurie ai cântat lui Dumnezeu: Aliluia.

Icos 2

Având mintea purtătoare de Dumnezeu, o, cuvioase părinte Moise, prin minunata pronie Dumnezeiască,  la râul Alt, oastea lui Sviatopolk a ucis pe fratele tău, Gheorghe, împreună cu sfântul "purtător de pătimiri" Boris. Tu însă, singur scăpând de la moarte, ai venit în oraşul Kiev la Predislava, sora lui laroslav şi, ajungând acolo, te rugai Domnului întru nevoinţă. Noi, cei ce slăvim pe Dumnezeu care te-a izbăvit, îţi grăim ţie acestea:

Bucură-te, început al înţelepciunii, care frica de Domnul ţi-ai pus-o ca dreptar al vieţii.

Bucură-te, căci niciodată n-ai întristat pe Îngerul Păzitor.

Bucură-te, rază a luminii dumnezeieşti.

Bucură-te, crin cu bună mireasmă a fecioriei şi a veşniciei.

Bucură-te, căci cu credinţa cea adevărată ai bineplăcut lui Hristos Dom-nul.

Bucură-te, neadormit rugător către Maica Domnului.

Bucură-te, grabnicule vindecător al neputinţelor noastre.

Bucură-te, vas ales al Duhului Sfânt.

Bucură-te, cuvioase părinte Moise, minunat făcător de minuni şi al curăţiei apărător.

Condac 3

Cu putere de sus, dăruită ţie, şi cu îndelungă răbdare fiind tu prea împo-dobit, când te vedeai la mâini şi la picioare ferecat cu lanţuri grele şi păzit foarte, de iubire către Dumnezeu ardeai neîncetat, cântând aşa: Aliluia.

Icos 3

Fierbinte şi bună evlavie având, ai fost ispitit de o oarecare femeie tânără foarte bogată, al cărei bărbat, cu Boleslav la război plecând, nu s-a mai în-tors; aceea, primind în minte vederea bunătăţii tale, s-a aprins de poftă tru-pească de către tine; însă tu toate răbdând, te rugai. De acestea, cu frică mi-nunându-ne, cu bucurie îţi cântăm:

Bucură-te, că de la vârstă fragedă te-ai dat slujirii lui Dumnezeu.

Bucură-te, care pe Cel Unul mai mult decât toate ai iubit.

Bucură-te, căci trupul, duhului l-ai supus.

Bucură-te, răbdătorule a toate, pentru Domnul.

Bucură-te, cel ce cu vitejie ai înfruntat viclenia văduvei.

Bucură-te, mergătorule pe calea cea strâmtă a Evangheliei.

Bucură-te, podoabă sfântă a Lavrei Pecerska - Kiev.

Bucură-te, că prin tine Domnul Se slăveşte.

Bucură-te, cuvioase părinte Moise, minunat făcător de minuni şi al curăţiei apărător.

Condac 4

Furtună de gânduri a adus neruşinata văduvă peste biserica sufletului tău, tulburându-l, cuvioase, văzând că eşti rob credincios lui Hristos; pentru aceasta şi noi, cătând la furtuna de patimi şi nevoi ridicată pe marea vieţii, scăpăm la limanul rugăciunilor tale, cântând lui Hristos Domnul: Aliluia.

Icos 4

Auzind şi văzând sfânta-ţi vieţuire, lumea se uimeşte de puterea harului care iese din gura ta, proslăvind pe Domnul; pentru aceasta, şi noi, cu bucur-ie te cinstim:

Bucură-te, minunat ales al lui Dumnezeu.

Bucură-te, care slava deşartă a lumii acesteia ai socotit-o gunoi.

Bucură-te, că sufletul tău pentru preadulcele Iisus l-ai pus.

Bucură-te, că înaintea Prestolului Domnului, împreună cu Puterile Cereşti şezi.

Bucură-te, înălţătorule către nepătimire.

Bucură-te, cuvioase părinte, că în răbdare eşti nebiruit.

Bucură-te, părtaş al Luminii Neînserate.

Bucură-te, atrăgătorule puternic al darului Dumnezeiesc.

Bucură-te, cuvioase părinte Moise, minunat făcător de minuni şi al curăţiei apărător.

Condac 5

Stea izvorâtoare de Dumnezeu s-a arătat lumii viaţa ta, cuvioase părinte Moise, căci, mai mult decât orice ai iubit neprihănirea trupească şi duhovni-cească şi, pentru aceste chinuri vremelnice, ai nădăjduit să fii izbăvit de chi-nurile veşnice, cântând cu mulţumire Domnului: Aliluia.

Icos 5

Văzând vrăjmaşul neamului omenesc a ta curată şi sfântă trăire, mai vâr-tos a înfierbântat pe văduvă, care te-a îmbrăcat în haine scumpe şi, cu mân-căruri dulci hrănindu-te, cu neruşinare te trăgea la lucru necuviincios; tu, însă, părinte sfinte, cu mai multă râvnă te rugai şi posteai. Pentru toate, îţi cântăm acestea:

Bucură-te, ostaş bun al lui Hristos.

Bucură-te, al sfintei Biserici laudă şi bucurie.

Bucură-te, cel ce de har Dumnezeiesc eşti plin.

Bucură-te, căci nu numai cu cuvântul, ci şi cu multe fapte ne înveţi.

Bucură-te, ajutătorule grabnic al celor împovăraţi de felurite nevoi şi is-pite.

Bucură-te, alesule al lui Hristos, făcător de minuni.

Bucură-te, că în fapte de vitejie, trăirea pământească ai săvârşit.

Bucură-te, cel ce te-ai învrednicit să vezi slava lui Dumnezeu.

Bucură-te, cuvioase părinte Moise, minunat făcător de minuni şi al curăţiei apărător.

Condac 6

Se propovăduieşte în toată lumea bărbăţia duhovnicească a faptelor tale, fericite, căci nici un preţ n-ai pus pe această viaţă. Ticăloasa femeie, cu foa-mea a pus la cale să te omoare, azvârlindu-te în temniţă. Alţii, însă, te în-demnau, grăindu-ţi: "Cine nu va râde de nebunia ta; mai bine supune-te acestei femei!" Iar tu, fericite, ai răspuns: "Toată această împărăţie urăsc, pentru Cel de sus", - cântând Domnului: Aliluia.

Icos 6

Ai strălucit aici în trup stricăcios cu lumină cerească, grăind cuvintele Evangheliei:  “Cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să placă Domnului”.

Aceleaşi şi noi îţi cântăm:

Bucură-te, părinte, cu lumina faptelor tale bune ai prealuminat lumea.

Bucură-te, cel ce focul iubirii pentru Hristos în tine ai purtat.

Bucură-te, ajutor grabnic în nevoi.

Bucură-te, cel ce eşti îngeresc trăitor.

Bucură-te, că nu ţi-ai lipit inima de desfătarea lumească.

Bucură-te, rugătorule pentru cei ce cinstesc sfânta pomenirea ta.

Bucură-te, cuceritorule al odihnei veşnice.

Bucură-te, moştenitor al bunătăţilor nespuse.

Bucură-te, cuvioase părinte Moise, minunat făcător de minuni şi al curăţiei apărător.

Condac 7

Având dorire să placi Domnului cu viaţa şi credinţa nestinsă, ai fost îm-brăcat în chipul îngeresc monahicesc de către un ieromonah de la Sfântul Munte Athos; pentru strălucirea sfintelor tale fapte, cu râvnă te mărim şi lui Hristos Domnul Care te-a proslăvit, Îi cântăm: Aliluia.

Icos 7

O nouă răutate a arătat femeia cea vicleană când, în nebunia sa, a porun-cit să tete facă famen, tu ca un mort şedeai întins, abia mai având puţină su-flare în tine. Cu frică şi evlavie ne aducem aminte de îndelunga ta răbdare, te fericim, lăudându-te cu acestea:

Bucură-te, că focul dragostei de Dumnezeu în inima ta nestins ai păstrat.

Bucură-te, învăţător preabun al vitejiei şi trezviei.

Bucură-te, călăuzitorule către mântuire al credincioşilor.

Bucură-te, cel ce eşti mai tare ca diamantul în răbdare, căci sângele tău ca o porfiră împodobeşte Biserica.

Bucură-te, că la cuviosul Antonie, să slujeşti Domnului ai venit.

Bucură-te, cel ce cu minunile tale ai preaslăvit Lavra Pecerska.

Bucură-te, că ai supus voia ta voii Tatălui Ceresc.

Bucură-te, cuvioase părinte Moise, minunat făcător de minuni şi al curăţiei apărător.

Condac 8

Străină minune află cei ce aleargă la tine, fericite Moise, căci, cu darul bi-ruinţei asupra patimilor ai fost dăruit. Asemănându-te lui Moise cel dintâi, care cu toiagul minuni a făcut, aşa tu, cu toiagul, patima fratelui ai vindecat. Noi însă, mulţumind pentru toate Domnului, Care cu o asemenea tărie te-a dăruit, cu dragoste cântăm: Aliluia,

Icos 8

Plin de toate darurile Dumnezeieşti, petrecând în peşteră zece ani, în tăcere, ai strălucit cu lumină cerească asemenea îngerilor şi ai primit să fii văzător de Dumnezeu, învrednicindu-te de fericirea celor curaţi cu inima, cuvioase părinte Moise. Pentru toate acestea, cu cuviinţă te chemăm:

Bucură-te, căci prin tine Dumnezeu dăruieşte izbăvire din patimi.

Bucură-te, fericite, cel ce eşti plinitor cu inimă curată al poruncilor.

Bucură-te, că vrednic ai fost să vezi lumina Dumnezeiască.

Bucură-te, rugător neîncetat pentru sufletele noastre.

Bucură-te, cel ce deprinderile sfinţilor Părinţi purtători de Dumnezeu ţi-ai însuşit.

Bucură-te, laudă înaltă a cuvioşilor.

Bucură-te, că întru smerenie te-ai desăvârşit.

Bucură-te, că adormirea ta, Sfânta Biserică o proslăveşte.

Bucură-te, cuvioase părinte Moise, minunat făcător de minuni şi al curăţiei apărător.

Condac 9

Toată firea îngerească se minunează de înălţimea curăţiei tale, Biserica iarăşi te preamăreşte, căci tăinuitor al harului Dumnezeiesc te-ai arătat şi să vezi faţă către faţă pe Dumnezeu te-ai învrednicit. Iar noi, totdeauna, împre-ună cu tine cântăm: Aliluia.

Icos 9

Ritorii cei mult-grăitori nu se pricep să spună despre curăţia ta, fericite, iar noi, de dragoste fiind biruiţi, îndrăznim a-ţi cânta astfel de laude:

Bucură-te, întăritorul neputincioşilor.

Bucură-te, mângâierea celor întristaţi şi îndureraţi.

Bucură-te, al celor buni povăţuitor.

Bucură-te, pentru curăţia feciorească de Dumnezeu încununat.

Bucură-te, iubitor fierbinte al slavei Dumnezeieşti.

Bucură-te, că ai înmulţit talantul dat ţie.

Bucură-te, că din toată inimal pe Hristos Dumnezeu L-ai iubit.

Bucură-te, candelă care luminezi inimile celor care te pomenesc.

Bucură-te, cuvioase părinte Moise, minunat făcător de minuni şi al curăţiei apărător.

Condac 10

Dorind să-ţi izbăveşti sufletul, ai nesocotitit trupul tău. În Lavra Pecerska, a sfântului Antonie, sfârşitul călătoriei pământeşti încheind, cu moarte evla-vioasă şi sfântă te-ai săvârşit şi, ca un biruitor, nu cu oamenii, dar cu îngerii cânţi Domnului: Aliluia.

Icos 10

Cu răbdarea ca un zid îngrădindu-te, te-ai arătat slujitor credincios lui Hristos Împăratului Ceresc şi pe calea cea strâmtă viaţa ţi-ai petrecut. Şi noi, cu dragoste cinstind pomenirea adormirii tale şi dobândirea sfintelor tale moaşte, te fericim, cântând aşa:

Bucură-te, al nostru reazem biruitor.

Bucură-te, slobozitor al celor ispitiţi, care te cheamă în rugăciuni.

Bucură-te, cel ce în bucuria Domnului ai intrat prin multe suferinţe.

Bucură-te, cel care ţi-ai spălat sufletul cu multe lacrimi.

Bucură-te, căci cuvântul apostolului: “dragostea îndelung rabdă”,  ai împlinit.

Bucură-te, moştenitor cu sfinţii al fericirii raiului.

Bucură-te, care dai ajutor celor de departe şi celor de aproape.

Bucură-te, fericite locuitor al lumii cereşti.

Bucură-te, cuvioase părinte Moise, minunat făcător de minuni şi al curăţiei apărător

Condac 11

Cântare de acatist îţi aducem spre laudă şi mărire, cuvioase părinte Moise, săvârşind cu râvnă sfânta pomenirea ta. Tu însă, cu milă primeşte puţina noastră rugăciune, fii nouă apărător, acoperitor şi rugător către Domnul. Iar noi, aducându-ne aminte de bineplăcută vieţuirea ta şi de faptele cele mult-nevoitoare, cântăm Ziditorului Celui Ce te proslăveşte: Aliluia.

Icos 11

Asemenea unei făclii dătătoare de lumină sunt cinstitele şi tămăduitoarele tale moaşte. Fiind vădite prin minuni, cucernice părinte Moise, lumină neîn-serată răsărindu-ne nouă, cu acestea, din inimă, cu veselie strigăm ţie:

Bucură-te, pentru că în viaţa veşnică ai intrat prin moartea vremelnică.

Bucură-te, doctor al lui Ioan cel multpătimitor.

Bucură-te, crin crescut pe pământ, pentru grădinile raiului.

Bucură-te, lucrător al viei cereşti.

Bucură-te, măslin cu rod îmbelşugat,  din grădina lui Iisus.

Bucură-te, slava cuvioşilor părinţi de la Pecerska.

Bucură-te, liman lin al celor învăluiţi de patimi.

Bucură-te, cel ce eşti de Dumnezeu preaslăvit în toată lumea.

Bucură-te, cuvioase părinte Moise, minunat făcător de minuni şi al curăţiei apărător.

Condac 12

Cu harul dăruit ţie de Dumnezeu, slobozeşti de necurate patimi pe tot omul ce cu dragoste şi credinţă aleargă la sprijinul tău. Iar noi, lui Dumne-zeu, Care ni te-a dăruit grabnic şi milostiv tămăduitor, cu mulţumire îi cântăm: Aliluia.

Icos 12

Cântând viaţa ta, cea asemenea cu a îngerilor, te fericim, părinte Moise, căci la Domnul, rugător pentru noi fiind, apărător şi povăţuitor pe calea mântuirii, cu umilinţă îţi grăim aşa:

Bucură-te, preabun rugător pentru lume.

Bucură-te, că nu doar monahilor, dar şi mirenilor, calea către cer ai lumi-nat.

Bucură-te, că inimile tuturor cu dragostea le atragi.

Bucură-te, prin mulţime de minuni eşti proslăvit de Dumnezeu.

Bucură-te, călătorule, care la patria cerească ai ajuns.

Bucură-te, răbdător în suferinţe, precum Iov cel din vechime.

Bucură-te, pururea în ispite ajutător.

Bucură-te, al lumii har dumnezeiesc tămăduitor.

Bucură-te, căci de tine se bucură Îngerii şi oamenii Îl slăvesc pe

Dumnezeu.

Bucură-te, cuvioase părinte Moise, minunat făcător de minuni şi al curăţiei apărător.

Condac 13

O, preaminunat lucrător şi sfânt făcător de minuni, cuvioase părinte Moise,    această puţină cântare de slavă, cu dragoste şi laudă îţi aducem. Cu milă primeşte şi roagă pe Dumnezeu şi Făcătorul a toate să ne dăruiască mântuire sufletească şi sănătate trupească, celor care cântăm cu credinţă Domnului: Aliluia. (de 3 ori)

Apoi se zice iarăşi

Icosul 1

Făcătorul Îngerilor şi Domnul Puterilor te-a arătat, minunate, Înger în trup şi rugător credincioşilor. Alergând la ajutorul tău, acestea cu bucurie îţi aducem:

Bucură-te, cu a îngerilor curăţie asemănându-te.

Bucură-te, preabunule învăţător al monahilor.

Bucură-te, stea minunată a fecioriei.

Bucură-te, împlinitorule cu râvnă al postului şi al înfrânării.

Bucură-te, chip luminos al blândeţii şi al smereniei.

Bucură-te, cel ce eşti credincioşilor mângâiere.

Bucură-te, ocrotitor ceresc al pământenilor.

Bucură-te, cel ce ai luat jugul cel bun.

Bucură-te, cuvioase părinte Moise, minunat făcător de minuni şi al curăţiei apărător.

Condac 1

Biruitorule făcător de minuni, cel ce eşti plin de Duhul Sfânt, cuvioase părinte Moise, minunat nevoitor şi tămăduitor al bolilor sufleteşti şi trupeşti, care ai îndrăzneală la Domnul, de toate nevoile ne izbăveşte, căci cu bucurie în inimi te chemăm:

Bucură-te, cuvioase părinte Moise, minunat făcător de minuni şi al curăţiei apărător.

Rugăciune

O, preaminunate şi purtătorule de Dumnezeu, părinte Moise, bineplăcutule al lui Hristos şi mare făcător de minuni, la tine, cu smerenie cădem şi ne rugăm: dă-ne să fim părtaşi ai dragostei tale pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, ajută-ne să plinim voia Domnului în simplitatea inimii şi, cu sme-renie, poruncile Domnului să săvârşim fără de păcat. Caută cu mi-losârdie spre sufletele credincioşilor  şi ai tăi cinstitori, care aleargă cu credinţă la mila şi ajutorul tău.

Auzi-ne, preabunule plăcut lui Dumnezeu, pe noi, rugătorii tăi şi nu ne lepăda pe noi, cei ce avem nevoie de izbăvire şi care-ţi aducem cântare vred-nică, fericindu-te. Părinte Moise, luminător al curăţiei, care proslăveşti pe Dumnezeu în Sfânta, fără de început Treime, te lăudăm şi slăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viata Prea Cuviosului Părintelui nostru Moise Ungurul

 In 26 iulie il pomenim pe Sf . Moise Ungurul de la Lavra Pecerska din Kiev, ajutator in patima desfanarii si in toata lupta cu trupul


Necuratul vrăjmaş s-a obişnuit ca să ridice război împotriva omului mai mult prin patima cea necurată a desfrânării, pentru ca omul să se întunece prin acea spurcăciune şi să nu privească în toate lucrurile lui spre Dumnezeu, de vreme ce numai cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu. Asupra acestui război nevoindu-se mai mult decât alţii, fericitul Moise a pătimit rău din destul, ca un bun ostaş al lui Hristos, până ce a biruit desăvârşit puterea necuratului vrăjmaş, iar nouă ne-a lăsat pildă viaţa lui binecuvântată. 


Fericitul Moise era de neam ungur şi iubit binecredinciosului, Sfântului şi răbdătorului de chinuri domn al Rusiei, Boris. Aceluia îi slujea împreună cu fratele său, Gheorghe, care a fost ucis la râul Alti împreună cu Sfântul Boris, de către ostaşii lui Sviatopolc cel fără de Dumnezeu, care i-au tăiat capul, pentru gherdanurile cele de aur pe care le pusese pe dânsul Sfântul Boris. Deci fericitul Moise, izbăvin-du-se singur de moarte, s-a dus în cetatea Kievului, la Predislava, sora lui Iaroslav, şi s-a ascuns acolo de frica lui Sviatopolc, rugându-se lui Dumnezeu cu dinadinsul, până ce a venit dreptcredinciosul domn Iaroslav, mânat fiind de jalea uciderii fratelui său, şi a biruit pe Sviatopolc cel fără de Dumnezeu. 


Deci când Sviatopolc, scăpând în pământul leşesc, s-a întors iarăşi cu Boleslav şi a izgonit pe Iaroslav, atunci el a rămas în Kiev, iar Boleslav, întorcându-se în pământul său, a luat cu dânsul în robie pe două surori ale lui Iaroslav şi pe mulţi boieri de-ai lui, cu care a dus şi pe acest fericit Moise, ferecat cu fiare grele de mâini şi de picioare şi păzit cu tărie; pentru că era puternic la trup şi frumos la faţă. 


Şi văzându-l pe acest fericit în pământul leşesc, o femeie oarecare din cele de neam bun, frumoasă şi tânără, cu bogăţie multă şi putere mare - al cărei bărbat plecând cu Boleslav, nu s-a mai întors, pentru că a fost ucis în război -, s-a rănit cu vederea de poftirea trupească spre acest cuvios şi a început a-1 îndemna pe el cu cuvinte înşelătoare, zicându-i: „O, omule, pentru ce suferi nişte munci ca acestea, având pricepere prin care ai putea să scapi de ferecaturi şi chinuri?" Moise i-a răspuns ei: „Aşa a voit Dumnezeu". Iar femeia aceea a zis către dânsul: „De te vei supune mie, te voi izbăvi pe tine şi te voi face mare în pământul leşesc şi mă vei stăpâni pe mine şi toată avuţia mea". 


Iar fericitul, pricepând pofta ei cea spurcată, i-a zis: „Care bărbat, ascultând de femeie, s-a îndreptat vreodată? Adam cel dintâi zidit, ascultând pe femeie, a fost izgonit din Rai. Samson, sporind cu puterea mai mult decât toţi şi pe vrăjmaşi biruindu-i, prin femeie a fost vândut celor de altă seminţie. Solomon, ajungând la adâncul înţelepciunii, supunându-se femeii, s-a închinat idolilor. IrodA multe biruinţe a făcut, dar, robindu-se de femeie, a tăiat pe Ioan înainte-mergătorul. Deci cum voi fi eu liber când mă voi face rob femeii, pe care din naştere n-am cunoscut-o niciodată?" 


Iar ea a zis: „Eu te voi răscumpăra şi te voi face slăvit şi stăpân peste toată casa mea, căci voiesc să te am de bărbat, numai să faci voia mea. Pentru că nu pot suferi să văd frumuseţile tale care se pierd fără de minte". Fericitul Moise a zis către dânsa: „Să ştii bine că nu voi face voia ta, nici nu poftesc stăpâniile şi bogăţiile tale. Decât toate acestea, mie îmi este mai bună curăţia cea trupească şi sufletească. Deci să nu-mi fie mie a-mi pierde ostenelile mele cele de cinci ani în legăturile acestea, pe care mi le-a dăruit Domnul a le răbda, fiind nevinovat de asemenea munci, pentru care nădăjduiesc a fi izbăvit de muncile veşnice". 


Atunci femeia, văzându-se lipsită de nişte frumuseţi ca acelea, a trecut la alt sfat diavolesc, gândind că dacă-l va răscumpăra, atunci i se va supune cu totul, chiar dacă nu va voi el. Deci a trimis la cel care îl robise, spunând că-i va da cât va voi, numai să i-l vândă ei pe Moise. Iar acela, găsind prilej de a câştiga bogăţie, a luat o mie de galbeni de la dânsa şi i-a vândut ei pe Moise. Iar femeia, luându-l în stăpânire, îl trăgea fără de ruşine la lucrul cel necuvios. Pentru că, dezlegându-l din legături, 1-a îmbrăcat în haine de mare preţ şi îl hrănea cu bucate gustoase; apoi, îmbrăţişându-l cu dragoste, îl silea la pofta trupească. Iar fericitul Moise, văzând nebunia acelei femei, se silea mai mult la rugăciune şi la post, dorind pentru Dumnezeu pâine uscată şi apă, în curăţie, decât bucatele cele de mult preţ şi vin cu spurcăciune. Şi îndată s-a dezbrăcat de podoaba hainelor, precum a făcut Iosif, şi a scăpat de păcat, socotind de nimic viaţa lumii acesteia. 


Deci, femeia, ruşinându-se, s-a pornit spre mânie şi s-a gândit să omoare cu foame pe fericitul Moise, aruncându-l în temniţă. Iar Dumnezeu, Care dă hrană tuturor, Care a hrănit în pustiu pe Ilie, pe Pavel Tebeul şi pe mulţi alţi robi ai Săi ce au nădăjduit spre Dânsul, n-a lăsat nici pe acest fericit, fiindcă a plecat spre milă pe o slugă a acelei femei, care în taină îi dădea lui hrană. Iar alţii îl sfătuiau, zicându-i: „Frate Moise, ce te opreşte să te însori? Eşti încă tânăr, iar această văduvă a trăit numai un an cu bărbatul ei şi este mai frumoasă decât alte femei, are bogăţie nenumărată şi putere mare în acest pământ leşesc; că de ar voi, nici mai-marele cetăţii nu s-ar scârbi de dânsa, iar tu, fiind sărac şi rob, nu voieşti să-i fii stăpân? Iar dacă vei zice: «Nu pot să calc poruncile lui Hristos», oare nu zice El în Evanghelie: Pentru aceasta omul va lăsa pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup... Asemenea zice şi Apostolul: Mai bine este a se însura, decât a se arde. Acelaşi lucru zice şi despre văduve: Vreau ca văduvele tinere să se mărite. 


Iar tu, nefiind legat de rânduiala călugărească, ci slobod fiind de aceea, pentru ce te dai la muncile cele rele şi amare, pătimind astfel? De ţi se va întâmpla să mori în primejdia aceasta, ce laudă vei avea? Pentru că cine din drepţii cei dintâi, precum a fost Avraam, Isaac şi Iacov, s-au scârbit de femei? Nimeni din ei, decât numai monahii aceştia de acum. Iosif a fugit pentru o vreme de femei, dar mai pe urmă şi el a luat femeie. Deci şi tu, de vei ieşi cu viaţă de la femeia aceasta, mi se pare că mai pe urmă vei căuta tu însuţi femeie. Deci cine nu va râde de nebunia ta? Mai bine este a te supune acestei femei şi să fii liber şi stăpân în toată casa ei". 


Iar fericitul Moise le-a răspuns: „Aşa, fraţilor şi bunilor mei prieteni; bine mă sfătuiţi. Cunosc că mai cumplite cuvinte îmi puneţi înainte, decât şoptirile şarpelui din rai către Eva. Voi mă siliţi să mă plec acestei femei, dar nicidecum nu voi primi sfatul vostru; căci, chiar dacă mi s-ar întâmpla să mor în legăturile acestea şi în muncile cele amare, aştept să iau milă de la Dumnezeu cu totul. Dacă mulţi drepţi s-au mântuit prin femei, eu unul sunt păcătos şi nu pot să mă mântuiesc prin femeie. Dacă Iosif s-ar fi supus mai întâi femeii lui Putifar, apoi n-ar fi împărăţit după aceea, când şi-a luat femeia sa în Egipt. Dar Dumnezeu, văzând răbdarea lui cea mai dinainte, i-a dăruit împărăţia Egiptului. De aceea este lăudat şi între neamuri ca un întreg înţelept, deşi a avut fii. 


Iar eu nu doresc împărăţia Egiptului, nici să stăpânesc cu putere şi să fiu mare în acest pământ leşesc; nici să mă arăt cinstit departe, întru tot pământul Rusiei, căci am defăimat toate acestea pentru împărăţia de sus. De aceea, de voi ieşi cu viaţă din mâinile acestei femei, nu voi căuta altă femeie, ci, voind Dumnezeu, mă voi face monah. Căci iată ce zice Hristos în Evanghelie: Tot cel ce-şi va lăsa casa, fraţii, surorile, pe tată sau pe maică, pe femeie, pe fii sau averea pentru numele Meu, va lua însutit şi va moşteni viaţa veşnică... Deci pe voi să vă ascult sau pe Hristos? Apostolul zice: Cel neînsurat se îngrijeşte de ale Domnului, cum îi va plăcea; iar cel însurat se îngrijeşte de ale lumii şi cum va plăcea femeii. Deci vă întreb acum: Cui se cade a sluji mai mult? Domnului sau femeii? Ştiu că scrie şi aceasta: Slugilor, ascultaţi pe stăpânii voştri, dar la bine, iar nu la rău. Deci să înţelegeţi voi, cei ce mă ţineţi pe mine, că niciodată nu mă va înşela frumuseţea femeiască, nici nu mă va despărţi de dragostea lui Hristos!" 


Femeia auzind acestea, a primit în inima sa alt gând viclean şi a poruncit să pună pe fericitul pe un cal şi să-l poarte cu multe slugi prin cetăţile sale şi prin sate, zicându-i: „Toate acestea sunt ale tale, dacă îţi plac; să faci precum voieşti cu toate". Apoi zicea şi către popor: „Iată, stăpânul vostru şi bărbatul meu; deci toţi întâmpinându-l, să vă închinaţi lui!" Iar fericitul, râzând de nebunia ei, i-a zis: „In zadar te osteneşti, că nu vei putea să mă amăgeşti cu lucrurile cele stricăcioase ale lumii acesteia, nici să-mi furi bogăţia mea duhovnicească cea nestricăcioasă. Deci înţelege şi nu te osteni în deşert". Iar femeia i-a zis cu mânie: „Oare nu ştii că eşti vândut mie? Deci cine te va scoate din mâinile mele? Eu nu te voi libera nicidecum viu, ci te voi da la moarte după multe munci". Iar fericitul i-a răspuns cu îndrăzneală: „Nu mă tem de nici un rău, că Domnul este cu mine, Căruia de acum, după voinţa Lui, doresc să-I slujesc în viaţa monahicească". 


In acea vreme, povăţuit fiind de Dumnezeu, a venit de la Sfântul Munte la fericitul Moise un monah oarecare, preot cu rânduiala, şi 1-a îmbrăcat în sfântul chip îngeresc, adică monahicesc. Acel monah 1-a învăţat cum să trăiască în curăţie, spunându-i să nu se plece vrăjmaşului şi să nu se teamă de acea necurată femeie, apoi a plecat. Iar după aceea a fost căutat pretutindeni, dar n-a putut fi aflat. Atunci femeia, deznădăjduindu-se de nădejdile sale, a făcut răni mari pe trupul Cuviosului monah Moise, căci, întinzându-l la pământ, a poruncit să-1 bată cu toiege, încât şi pământul s-a umplut de sângele lui. Iar cei care-l băteau, îi ziceau: „Pleacă-te stăpânei tale şi fă voia ei; iar de nu o vei asculta, atunci trupul tău îl vom sfărâma în bucăţi, căci să nu socoteşti că vei scăpa din muncile acestea, şi după multe munci îţi vei da sufletul tău cu amar. Deci miluieşte-te singur, leapădă aceste rupturi călugăreşti şi îmbracă-te în haine scumpe boiereşti şi te vei izbăvi de muncile care te aşteaptă". 


Viteazul Moise le-a răspuns: „Fraţilor, faceţi-vă porunca voastră necontenind nicidecum, căci mie nu-mi este cu putinţă să mă lepăd de călugărie şi de dragostea lui Dumnezeu. Şi nici un fel de muncă, nici focul, nici sabia, nici bătăile nu pot să mă despartă pe mine de Dumnezeu şi de acest mare chip îngeresc. Iar acestei femei fără de ruşine şi întunecată, care şi-a arătat pe faţă neruşinarea sa, defăimând cu totul nu numai frica lui Dumnezeu, ci şi ruşinea cea omenească, silindu-mă pe mine fără de ruşine la spurcăciune şi la preacurvie, nu mă voi pleca, nici nu voi face voia ei!" 


Iar femeia aceea, având multă grijă cum ar putea să-şi răzbune ruşinea sa, a scris mai pe urmă domnului Boleslav o scrisoare ca aceasta: „Ştii singur că bărbatul meu a fost ucis în războiul în care a fost cu tine, iar tu mi-ai dat voie să iau de bărbat pe care voi dori. Deci eu am iubit pe un tânăr din cei robiţi de tine. Acela fiind frumos, l-am răscumpărat şi l-am luat în casa mea. Am dat pentru el aur mult şi i-am dat tot ceea ce a fost în casa mea, aur şi argint, şi i-am încredinţat lui toată puterea, numai să voiască să-mi fie bărbat; iar el toate acestea le-a socotit întru nimic. Incă de multe ori l-am chinuit cu foame şi cu bătăi, dar nimic n-am sporit. Nu i-a fost destul a fi ferecat cinci ani de cel care îl robise şi, iată, al şaselea an 1-a petrecut la mine şi a fost mult muncit pentru neascultare. Toate acestea singur le-a tras asupra sa, pentru învârtoşarea inimii sale; iar acum încă este şi călugărit de un monah. Deci tu ce porunceşti să fac cu dânsul?" 


Atunci domnul Boleslav a poruncit să vină acea femeie la dânsul şi să aducă şi pe Moise. Deci ea a făcut după porunca lui, iar Boleslav, când a văzut pe cuviosul, 1-a silit mult să ia pe femeia aceea de soţie, dar nu 1-a putut îndupleca. Iar mai pe urmă, a zis către dânsul: „Cine este atât de nesimţitor ca tine, care te lipseşti de multe bunătăţi şi de cinste şi te-ai dat la munci amare? Să ştii că de acum îţi stă înainte viaţa sau moartea. Ori faci voia stăpânei tale, ca să fii cinstit de noi şi să ai stăpânire mare, ori, neascultând-o, după multe şi cumplite munci ai să primeşti moartea!" Apoi a zis şi către femeie: „Nicidecum să nu liberezi pe acest rob, ci ca o stăpână să faci cu el orice voieşti, ca să nu îndrăznească nici ceilalţi a nu asculta pe stăpânii lor". Iar Cuviosul Părintele nostru Moise, i-a răspuns: „Ce folos va fi omului - zice Domnul - de ar câştiga toată lumea şi îşi va pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul lui? Iar tu de ce îmi făgăduieşti slavă şi cinste, din care tu însuţi vei cădea degrabă, iar mormântul te va primi neavând nimic? Asemenea şi această femeie ticăloasă va pieri rău!" 


Şi s-a împlinit lucrul acela după proorocia cuviosului. Dar mai înainte de aceea, luând femeia mai mare stăpânire asupra lui, îl trăgea cu mai multă neruşinare spre păcat, încât a poruncit cu sila să-l pună în patul ei, sărutându-l şi îmbrăţişându-l. Dar n-a putut nici cu această înşelăciune să-1 atragă spre dorirea sa. Şi a zis cuviosul către ea: „O, femeie, în zadar este osteneala ta, căci să nu socoteşti că nu fac acest păcat ca un nebun oarecare sau ca şi cum n-aş putea, ci pentru frica lui Dumnezeu mă îngreţoşez de tine, cea necurată". Auzind acestea femeia, a poruncit ca în fiecare zi să-i dea câte o sută de lovituri, iar mai pe urmă a poruncit să-i taie şi mădularele cele tainice. 


Deci Cuviosul Moise zăcea ca un mort din pricina curgerii sângelui, abia având în sine puţină suflare. Şi învoindu-se Boleslav la aceasta şi vrând ca mai mult să facă cele plăcute acelei femei, pentru mărimea neamului ei şi pentru dragostea ce o avea către dânsa, a ridicat prigoană mare împotriva monahilor şi i-a izgonit pe toţi din stăpânirea sa. Iar Dumnezeu a răzbunat degrab pe robii săi, căci Boleslav a murit de năprasnă într-o noapte şi din această pricină s-a făcut mare tulburare în tot pământul leşesc. Deci popoarele, sculân-du-se, au ucis pe episcopi şi pe boierii lor, printre care şi pe acea femeie fără de ruşine. Pentru această mânie a lui Dumnezeu, care a fost după izgonirea monahilor cea pentru călugăria Cuviosului Moise, aducea aminte după mulţi ani marelui domn Iziaslav al Kievului, doamna lui, care era din Polonia, fiica lui Boleslav, rugându-l cu învăţătură să nu gonească din stăpânirea sa pe Cuviosul Antonie şi pe fraţii lui, pentru tunderea fericitului Varlaam şi a lui Efrem famenul. 


Dar noi să vorbim despre ce ne stă înainte. Cuviosul Părintele nostru Moise, întărindu-se puţin, s-a dus la peştera Cuviosului Antonie, purtând pe sine rănile muceniceşti, ca un ostaş viteaz al lui Hristos şi a vieţuit acolo cu dumnezeiască plăcere, nevoindu-se în rugăciuni, în post, în privegheri şi în toate faptele bune monahiceşti, prin care a biruit desăvârşit toate meşteşugirile necuratului vrăjmaş. Deci, pentru multele biruinţe ale patimilor celor necurate de curvie care s-au luptat împotriva acestui cuvios, Domnul i-a dăruit putere să biruiască aceleaşi patimi, care se luptă şi împotriva celorlalţi. Căci un frate se lupta cu patima desfrânării şi, ducându-se la cuviosul acela, îl ruga să-l ajute, zicându-i: „Orice îmi vei porunci, mă făgăduiesc că voi păzi până la moarte". Iar cuviosul i-a zis: „Niciodată în viaţa ta să nu vorbeşti cu femeie". Deci el s-a făgăduit cu osârdie, că va păzi această poruncă. Apoi sfântul, urmând celui dintâi Moise, care a făcut minuni cu toiagul său, s-a atins de sânul fratelui cu toiagul -fără de care nu putea să umble, de durerea rănilor pe care le suferise mai înainte -, şi îndată s-au omorât patimile cele necurate din trupul acelui frate şi de atunci n-a mai avut nici o supărare. 


Deci acest bun ostaş al lui Hristos a petrecut şaisprezece ani în pătimirea şi nevoinţa sa cea plăcută lui Dumnezeu. Cinci ani a fost chinuit fără vină în legături de cel ce-l robise, arătând răbdarea lui Iov cea cu mulţumită lui Dumnezeu. Al şaselea an a pătimit bărbăteşte pentru curăţie, mai mult decât Iosif. Apoi, prin liniştea cea de zece ani din peşteră, după rânduiala îngerească de la Sfântul Munte Athos, a strălucit mai mult decât alţii, precum Moise cel dintâi, prin cele zece porunci date prin rânduirea îngerului din Sfântul Munte al Sinaiului. De aceea şi acest Cuvios Moise, s-a învrednicit cu adevărat a fi văzător de Dumnezeu, pentru că s-a aflat vrednic fericirii celor curaţi cu inima. El s-a mutat la privirea lui Dumnezeu faţă către faţă în ziua de 26 iulie, fiind încă viu Cuviosul Antonie, în a cărui peşteră zac şi până acum moaştele făcătoare de minuni ale acestui sfânt bărbat, care nu şi-a întinat curăţia. 


Şi biruieşte Sfântul Moise şi după moarte patimile cele necurate cu moaştele sale, precum a adeverit Sfântul Ioan Multpătimitorul. Căci acela, fiind luptat de patima desfrânării, s-a închis în peşteră; şi, îngropându-se până la umeri în dreptul moaştelor Cuviosului Moise, după ce a pătimit mult, mai pe urmă a auzit glasul Domnului, zicându-i să se roage sfântului ce era aproape de el. Deci după ce Ioan Multpătimitorul s-a rugat Cuviosului Moise, îndată s-a izbăvit de războiul cel necurat şi a biruit patima desfrânării. 


Asemenea şi pe alt frate pătimaş, acelaşi Sfânt Ioan 1-a izbăvit de o supărare ca aceea, când i-a dat un os din moaştele Cuviosului Moise, ca să-l lipească de trupul său, precum se scrie în viaţa Cuviosului Ioan Multpătimitorul. Deci să ne fie şi nouă a avea povăţuitor spre a ne izbăvi din toate necurăţiile pe Cuviosul acesta Moise, prin rugăciunile sale care îndreptează fără de rătăcire la calea mântuirii, şi cu dânsul să ne închinăm feţei lui Dumnezeu Celui închinat în Treime, Căruia I se cuvine slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.




Sfânta noastră Mănăstire se bucură de binecuvântarea  Cuviosului  Moise care este prezent printr-o părticică din Sfintele sale moaşte.