Despre rugaciune

de Pr. Teofil Paraian


Sfantul Marcu Ascetul spune: "Cand iti aduci aminte de Dumnezeu inmulteste rugaciunea, ca atunci cand il vei uita Domnul sa-si aduca aminte de tine". Ii tare fain! M-am gandit de multe ori la cuvantul acesta si fac o legatura intre el si ceea ce-mi spunea mama cand mergeam la scoala departe de casa: "Nu-ti uita de Dumnezeu, nu-ti uita de rugaciune". Parca ar fi fost un cuvant din Filocalie.

In Scara Sfantului Ioan Scararul se spune: "Rugaciunea este intarirea lumii", deci oamenii care se roaga intr-un fel sustin lumea aceasta. Ei Il fac pe Dumnezeu milostiv fata de lumea aceasta. Sigur ca Dumnezeu, daca a creat lumea aceasta, vrea sa fie milostiv fata de lume si s-o intareasca, dar contribuim si noi la intarirea lumii cu rugaciunea pe care o facem, rugaciunea fiind nu numai un mijloc de imbunatatire personala, ci si un mijloc de imbunatatire a societatii in care traim.

Rugaciunea are foarte mare importanta pentru lume in general, ca si pentru persoanele singuratice, in special; pentru cei sanatosi si in buna stare, ca si pentru cei bolnavi si in suferinta. Numai ca nu trebuie sa ramanem doar la rugaciune cand e nevoie de mai mult decat de rugaciune. 

In Pateric se spune ca un parinte, care era mai mare peste o obste de zece insi, se ruga lui Dumnezeu ca si in viata de dincolo de mormant sa fie si ucenicii impreuna cu el. Conditia pentru aceasta a fost stabilita prin minune dumnezeiasca: "Sa fie ucenicii la masurile parintelui"; si atunci vor putea fi impreuna in vesnicie. In viata aceasta pamanteasca s-a constatat ca ucenicii nu erau la masurile parintelui, caci ei n-au ajutat pe un bolnav pe care l-au gasit pe cale, pe cand parintele, cu toate ca era singur, si-a dat toata silinta sa-l ajute pe acel bolnav, care de fapt nu era un bolnav obisnuit, ci era ingerul lui Dumnezeu, inchipuit intr-un bolnav fara ajutor. 

Este interesant de observat ca cei zece ucenici ai parintelui, desi erau cu totii impreuna, nu s-au simtit indemnati sa faca ceva concret pentru cel ce se intamplase a le fi in cale, in timp ce parintele, singur fiind, s-a gandit sa-l transporte in spate si sa nu-l lase acolo unde il intalnise. 
Pe mine, de la prima lectura a acestui pasaj din Pateric, m-a surprins felul cum a intampinat bolnavul de pe cale constatarea celor zece ucenici, ca n-au ce sa faca cu el. Bolnavul, ca si cum ar fi fost de acord cu ei, ca intr-adevar n-au cum sa-l ajute, a zis: "Duceti-va si rugati-va pentru mine". Mie, acest cuvant a continuat sa-mi ramana in minte ca o ironie. Bineinteles, are si rugaciunea rostul ei, dar ea nu inlocuieste si nu suplineste ceea ce s-ar mai putea face si ceea ce ar mai trebui facut, adica mila, ajutorul material efectiv.

Rugaciunea in care nu-ti pui inima pentru aproapele nu-i rugaciune, ci formalitate si profesionalism.

Numai la rugaciune putem sa stim ce legatura avem cu Dumnezeu, ce legatura avem cu oamenii. In rugaciune ne apar fel de fel de ganduri care arata cine suntem si ce suntem.

Sfantul Maxim Marturisitorul de pilda, in dialogul intre un batran si un frate, a raspuns la intrebarea cum Sfantul Apostol Pavel care avea atatea griji pentru a propovadui si pentru a ajuta Bisericile spune totusi "neincetat sa va rugati", cum se ruga el neincetat? Si Sfantul Maxim Marturisitorul, raspunzind la aceasta intrebare, nu spune ca Sfantul Apostol Pavel zicea mereu: "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul", ci spune altceva. Zice ca: "Rugaciunea neincetata este sa ai mintea pururea lipita de Dumnezeu cu multa dragoste si cu dor, sa atarni cu nadejdea de Dumnezeu si sa te increzi in El in orice ai face si ti s-ar intampla". Acesta este raspunsul Sfantului Maxim Marturisitorul din care intelegem ca de fapt rugaciunea nu e de fapt o simpla repetare a unei formule de rugaciune, ci este o atitudine de rugaciune, o angajare spre slujirea lui Dumnezeu, sa simti ca esti lipit de Dumnezeu cu gandurile tale, sa simti ca atirni de El si sa ai nadejde in El si sa te increzi in Dumnezeu in orice ai face si ti s-ar intampla, si atunci aceasta stare sufleteasca ti se primeste de Dumnezeu ca o rugaciune.

O conceptie la fel cu aceasta a Sfantului Maxim Marturisitorul o avea si un pustnic despre care se spune in Pateric ca a fost vizitat de un oarecare strain care la plecare si-a cerut iertare de la parintele ca l-a retinut de la rugaciunea lui, de la programul lui. Si parintele respectiv a raspuns asa: "Rugaciunea mea, frate, este sa te primesc pe tine si sa te petrec cu drag". Cine Ii slujeste lui Dumnezeu prin ceea ce face si isi face datoria in viata aceasta, acela, daca da un sens religios vietii, prin tot ceea ce face Ii slujeste lui Dumnezeu. De altfel, Cuviosul Dorotei spune ca: "A te tine de o singura fapta buna inseamna a zidi un singur perete si nu o casa intreaga".

Rugaciunea neincetata nu trebuie inteleasa ca o simpla repetare continua a unei formule de rugaciune, ci mai degraba ca o stare de rugaciune; constiinta permanenta a prezentei lui Dumnezeu, constiinta din care izvoraste, in mod necesar, preamarirea lui Dumnezeu.

In Pateric se spune ca este necesar ca rugaciunea sa fie unita cu faptele, adica lucrurile pe care le cerem de la Dumnezeu sa le urmarim si cu fapta. Adica, traim o viata de nepasare si apoi sa cerem de la Dumnezeu niste lucruri pe care le-am vrea, dar pe care, intr-un fel, am putea sa le castigam si noi insine?

Biserica nu ne cere o singura metoda de angajare in rugaciune, ci ne cere o rugaciune vie, o angajare ca intr-un fel de rugaciune in tot ceea ce facem noi pozitiv in aceasta lume. De aceea este foarte important sa-si gaseasca omul si munca pe care o face, ca munca pe care o poate binecuvanta Dumnezeu si pe care o binecuvinteaza Dumnezeu.

E foarte important cuvantul acesta: "Rugaciunea este oglinda sufletului". L-am putea lua ca o lozinca sau ca un principiu. Cel care se roaga isi manifesta sufletul in rugaciune in raport cu Dumnezeu, in raport cu lumea, in raport cu oamenii, in raport cu binele lui, cu nadejdea pe care o are, pentru ca rugaciunea, zice undeva in Scara Sfantul Ioan Scararul, este "aratarea nadejdii si secure impotriva deznadejdii". Cum ti-e rugaciunea asa ti-e si sufletul.

In Scara Sfantului Ioan Scararul, despre rugaciune se spune ca este Judecata si judecatorie si scaunul judecatorului inainte de judecata viitoare". Deci, ce-i rugaciunea? Judecata, judecatorie si scaunul judecatorului inainte de judecata viitoare. Ce inseamna asta? Inseamna ca mai ales la rugaciune ne aratam cine suntem noi din punct de vedere al raportului cu Dumnezeu.

Rugaciunea e rascolitoare si de bune si de rele.

Cine nu are inima curata acela proiecteaza din necuratia lui asupra Mantuitorului nostru Iisus Hristos propriile sale necuratii. Marturisesc multi dintre credinciosii nostri ca la rugaciunile pe care le fac au imagini necuviincioase, si ca in rugaciunile pe care le fac nu se intalnesc cu Domnul Hristos, ci se intalnesc cu propriile lor necuratii. De ce se intampla asa ceva? Pentru ca rugaciunea este oglinda sufletului, rugaciunea este masura la care se gaseste sufletul.

Rugaciunea inainte de a ne face sa ne intalnim cu Dumnezeu, inainte de a ne aduce constiinta legaturii cu Dumnezeu, ne aduce intalnirea cu noi insine, ne descopera pe noi insine noua insine. Si cum ne descopera? Rascoleste adancurile sufletului nostru. 

Poate stiti ca parintii cei duhovnicesti spun ca "rugaciunea este oglinda sufletului". Ce inseamna asta? Ca in cadrul rugaciunii si in actiunea de a ne ruga ne cunoastem masura la care suntem. Si sa stiti ca masurile mele au fost scazute tare. M-am intalnit cu furtuni de gand. Si zicand eu "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul" am simtit niste rascoliri de gand. Ma gandeam ca toata lumea le are dar nu le spune. Nu m-am consultat cu nimenea, ca nici nu stiam ca trebuie, nici nu stiam sa ma consult, au mers asa lucrurile de la sine. Si a fost bine ca n-am pus niciodata rascolirile de gand in legatura cu rugaciunea, ca poate as fi renuntat la rugaciune. N-am renuntat, si a fost bine ca n-am renuntat. 

Asta a fost, sa zicem, cunoasterea de sine prin rugaciune. Mi-am dat seama de inclinarile negative, mi-am dat seama de agoniselile negative, pentru ca sa stiti ca la incarcatura negativa cu care venim in lumea aceasta se adauga si negativele pe care le acumulam, in sensul ca bagam in noi fel de fel de impresii, fel de fel de informatii, fel de fel de lucruri cu care nu ne putem prezenta oriunde si oricand, si aceasta si intamplator si de multe ori si voit. De exemplu cineva care citeste un roman excitant, isi baga el in suflet negative, niste lucruri care dupa aceea il urmaresc. Sfantul Ioan Scararul spune ca rugaciunea poate fi intinata sau spurcata, poate fi furata, poate fi pierduta si poate fi curata. La rugaciune curata ajung cei care au rezolvat in ei intinaciunile. Dar Sfantul Ioan Scararul nu spune ca daca ai rugaciune spurcata sa nu te mai rogi, ci prin rugaciune progresezi in rugaciune. Nu trebuie sa te sperii niciodata de ce-ti vine in minte, nici din cele ce le-ai vazut, nici din cele ce le-ai adus din strafunduri de existenta, important este sa vrei sa nu le ai. Si atunci, pentru ca noi nu suntem capabili prin noi insine sa ne facem randuiala, cerem ajutorul lui Dumnezeu. Mantuirea, am zis, vine prin Mantuitorul. Si cerem ajutorul Mantuitorului: "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul".

Se spune despre Sfanta Maria Egipteanca ca 17 ani a trait in desfranare si ca tot 17 ani i-au trebuit ca sa-si faca randuiala in minte. Deci lucrurile trebuie luate in serios.

Acuma sa stiti ca nu sunt un rugator din acela care e coplesit de rugaciune in asa fel incat sa-mi vina numai ganduri extraordinare in rugaciune; imi mai vin si ganduri obisnuite. Dar nu-mi pare rau niciodata, daca imi vine in gand un binefacator il pun inaintea lui Dumnezeu in atmosfera de rugaciune si zic: Doamne, ajuta-l pe cutare, ca uite m-a ajutat si el pe mine, sau imi vine in minte o poezie frumoasa, o spun si cand ma rog, si zic: asa-i Doamne ca-i fain? Asta inseamna imbunatatire de viata, sa ajungi la niste ganduri care sa le poti prezenta si sa le poti invalui in rugaciune.

Cum esti, asa ti-e rugaciunea, cum te porti, asa te rogi. Nu te rogi, scazi in rugaciune, te rogi, inaintezi in rugaciune. Chiar exista un indemn: "Roaga-te cum poti, ca sa ajungi sa te rogi cum trebuie!".

Un cuvant vrednic de a fi retinut si urmat este acela ca: "Rugandu-te, inveti sa te rogi". Numai rugandu-te mereu poti inainta in rugaciune. Cine renunta la rugaciune, renunta la progresul in ea.

Cat trebuie sa se roage omul ca sa-l miluiasca Dumnezeu? 
M-am intrebat si eu: de cate ori trebuie sa zica cineva "Doamne miluieste-ma" ca sa-l miluiasca Dumnezeu? Si m-am gandit la fiul risipitor. Fiul risipitor cand s-a intors si-a facut intii o socoteala: "Ma voi duce la tatal meu si voi spune: tata, am gresit la cer si inaintea ta, nu sunt vrednic sa ma numesc fiul tau, primeste-ma ca pe unul din slujitorii tai". Si cand s-a apropiat de casa, tatal l-a vazut de departe si a alergat inaintea lui si a cazut pe grumazul lui si l-a sarutat. Deci nu l-a pus in studiu, sa zica: sa vedem ce face acum cand se intoarce, sa vedem ce zice. Nu l-a pus in studiu pentru ca nu era cercetator stiintific, ci era tata, si inima de tata il inghesuia sa-l primeasca. Noi credem ca Dumnezeu e Tatal nostru. Cand l-a primit a inceput sa zica: "Tata, am gresit la cer si inaintea ta nu sunt vrednic sa ma numesc fiul tau". Nu a mai zis si "primeste-ma ca pe unul din slujitorii tai", cum isi facuse el socoteala. Si tatal sau nu a zis: zi de vreo suta de mii de ori asa, ca apoi te iert. Deci noi trebuie sa avem incredintarea ca Dumnezeu ne miluieste. Dar zicem "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul" de atatea ori de cate putem sa zicem, desi nu cred ca la sfarsitul vietii va zice Dumnezeu catre mine: tu mai puteai sa zici de un milion de ori si nu ai zis. Nu cred lucrul acesta pentru ca aceasta e o metoda de imbunatatire sufleteasca, nu o metoda de a cere mila lui Dumnezeu, in intelesul ca numai atunci ti-o da Dumnezeu daca ai zis de nu stiu cate ori. Important e sa avem incredintarea in mila lui Dumnezeu; dar noi cerem mila lui Dumnezeu ca sa ne putem observa pe noi insine. E o metoda de imbunatatire, de a tine legatura cu Dumnezeu si de a ne curati sufletul.

Cea mai la indemana nevointa a calugarului si a mireanului deopotriva, este rugaciunea de toata vremea si privegherea.

Nu trebuie sa se sileasca nimeni sa faca performante de priveghere. Priveghere sa faci in intelesul de a nu fi impresurat de ganduri rele, sa ai intotdeauna o trezvie, sa fii intotdeauna treaz cand trebuie sa faci ceva.

E scris undeva in Pateric: "Calugarul care se roaga numai cand se roaga, acela nicidecum nu se roaga". Deci nu se roaga cand se roaga dupa un program, ci toata viata trebuie sa fie o rugaciune, acel "Rugati-va neincetat" (I Tesaloniceni 5,17) despre care stim ca l-a zis Sfantul Apostol Pavel ca indemn.

Un parinte duhovnicesc din Manastirea Agapia ii indemna pe oameni sa se roage neincetat si le spunea sa se roage chiar si cand merg sa faca un pacat, pentru ca poate chiar faptul ca te angajezi in rugaciune cu staruinta sa te ajute sa-ti schimbi gandul si sa nu mai pacatuiesti.

Cine ar putea sa citeasca din Psaltire mai mult? Doua categorii de oameni: pensionarii si somerii, si nici unii nici altii nu citesc, mai ales din pensionari, desi vreme au.

De ce trebuie sa citim rugaciunile? Nu ar trebui sa vorbim cu Dumnezeu cu gandurile noastre asa cum sunt ele? 
Pai incercati sa vorbiti cu Dumnezeu cu gandurile voastre si o sa vedeti ca nu le veti putea ridica la masurile la care sunt rugaciunile pe care le citim. In ce masura ma pot identifica cu niste rugaciuni care au fost compuse de altii? In masura in care castigi si tu sentimentele altora. 
Eu, de exemplu, "Domnul este pastorul meu" - Psalmul 22 - v-am spus, socotesc ca e o rugaciune ca si cand as fi facut-o eu. Sunt altele cu care nu ma potrivesc foarte bine, dar in orice caz noi putem sa ne cercetam sentimentele si sa ni le indreptam, sa ni le apropiem de ceea ce aduc in noi ideile respective.

Evagrie Ponticul spune ca rugaciunea este "vorbirea mintii cu Dumnezeu", nu este repetarea mecanica a unei formule de rugaciune.

Cand recitam rugaciuni nu ne rugam, ne rugam atunci cand ceea ce spunem simtim, cand ceea ce spunem ne impropriem.

Cine este in sfera recitarilor nu se roaga, ci doar spune rugaciuni, iar cel care vorbeste cu Dumnezeu prin cuvintele rugaciunii, acela se roaga. Intai este rugaciunea cu cuvantul, rugaciunea gurii, apoi vine rugaciunea mintii, cand cele ce le rostim cu gura le intelegem si cu mintea, rugaciunea mintii putand fi detasata de rugaciunea gurii, fiind mai inaintata decat rugaciunea gurii, ramane la nivelul gandului, dar la nivelul gandului prin cuvinte, pentru ca rugaciunea este prin cuvinte chiar cand nu spunem cuvinte cu gura, spunem cuvinte cu gandul, tot cuvintele pe care le-am putea spune si cu cuvantul vorbit. Si exista o rugaciune a inimii care este rugaciunea deplina, rugaciunea simtim, rugaciunea in care nu se roaga numai gura, nu se roaga numai mintea, ci se roaga si inima, adica omul intreg se roaga, la idei adaugand si simtirea. Aceasta este de fapt rugaciunea inimii cand inima se roaga impreuna cu mintea, cand intre inima si minte se face o legatura in asa fel incat omul intreg se roaga, adaugand la idei sentimente. Exista si o rugaciune a simtirii, o rugaciune in care se taie cuvantul de pe buze, o rugaciune a inimii care este o indreptare a sufletului catre Dumnezeu, o rugaciune fara cuvinte, dar la aceasta rugaciune ajung putini.

Rugaciunea intra mai adanc decat intra cuvantul vorbit, intra mai adanc in suflet decat intra gandurile obisnuite.

Cum sporesti in relatia ta cu Dumnezeu prin rugaciunea din biserica si cum sporesti in relatia cu Dumnezeu prin rugaciunea facuta acasa? Care este diferenta dintre ele si care este echilibrul dintre ele? 
Draga, intr-un fel nu este nici o diferenta, pentru ca tot rugaciune e si acasa si la biserica! Ceea ce faci in biserica, faci organizat si impreuna cu altii, faci intr-un loc consacrat, intr-un loc sfintit anume pentru Dumnezeu. Se recomanda ca atunci cand e slujba la biserica si cand poti fi la biserica, sa fii la slujba, fiindca pentru rugaciunea particulara gasesti si alta vreme, cand nu este slujba la biserica. Ma gandesc in special la Sfanta Liturghie.

Cea mai mare jertfa si rugaciune posibila pe pamant este Sfanta Liturghie.

Nu locul, ci calitatea rugaciunii este ceea ce se cauta.

Ca sa inlocuiesti studiul cu rugaciunea sau sa-ti faci din rugaciune profesiune, nu-i corect.

Parinte, daca pentru un motiv neprevazut intarziem seara incat nu ne putem face canonul obisnuit de rugaciune pana la ora la care ne culcam de obicei, ce trebuie sa facem? 
Sa va culcati!

Roadele fiecarui fel de rugaciune sunt roadele pricinii care au determinat-o.

Sfantul Isaac Sirul spune ca: "Rugaciunea este o bucurie care inalta multumire". Deci ce este rugaciunea, intre altele? "O bucurie care inalta multumire."

Rugaciunea este cuvantul omului catre Dumnezeu.

Taina rugaciunii este sa te rogi in taina.

Puteti citi toate cartile din lumea asta despre rugaciune, mai mult decat faptul de a te angaja nu-i nimic. Dumnezeu se descopera nu tehnicii, nu faptului ca faci inchinaciuni sau ca stai in genunchi sau ca stai in picioare, nu faptului ca pun degetul intr-un loc pe inima si privesti spre inima. Astea sunt numai niste lucruri prin care se angajeaza omul simplu ca sa se poata concentra mai bine. Dar in realitate, lucrurile astea n-au nici o valoare pentru viata launtrica, pentru viata sufleteasca interioara. Important este sa iei aminte la ganduri, important este sa te simti in legatura cu Domnul Hristos, sa stii ca mantuirea vine prin Mantuitor, nu de la tine, sa ocolesti gandurile cele rele prin asezarea aceasta de rugaciune, prin deprinderea aceasta de rugaciune.

Zic unii ca trebuie sa bagi mintea in inima. Ca si cand mintea n-a pus-o Dumnezeu unde trebuie, trebuie s-o iei tu din cap si s-o bagi in inima! Nu e asa. Ce vrea sa spuna asta: "sa bagi mintea in inima"? Vrea sa spuna ca trebuie sa unesti gandurile cu simtamintele, rugaciunea sa fie o rugaciune deplina. Important este sa spui rugaciunea, ca mintea se aseaza ea la locul ei. Noi o simtim uneori in cap, uneori in piept, uneori si in cap si in piept. Nu asta este important, important este sa simti prezenta lui Dumnezeu in tine, sa simti ca inviaza Dumnezeu si se risipesc vrasmasii Lui, sa simti ca a venit la tine Lumina Mantuitorului, nu in inteles de lumina fizica, ci de o luminare, de o constiinta luminata, de o limpezire sufleteasca si asta-i tot, pana la urma. Asta-i isihia, asta-i viitorul, pentru ca viitorul nu incepe peste ani si ani, viitorul incepe in fiecare clipa! Numai ca viitorul noi nu-l traim ca viitor si n-o sa-l traim niciodata ca viitor, ci totdeauna o sa-l traim ca prezent.

Tata, Dumnezeu sa-l odihneasca, tot ne spunea ca un cioban nu stia nici o rugaciune. Da' sarea el peste o bota si zicea: "Una mie Doamne, una Tie Doamne". Asta i-o fost toata viata lui religioasa. 

Sf. Serafim de Sarov - Despre Rugaciunea inimii

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milueste-ma pe mine, pacatosul”.
In rugaciune aduna-ti mintea si o uneste cu sufletul.
La început o zi, doua si chiar mai mult, fa aceasta rugaciune numai cu mintea, fiind atent la fiecare cuvânt în parte. Iar mai târziu, când va încalzi Domnul inima ta cu caldura harului Sau si o va uni întru tine cu însasi suflarea ta într-un duh, atunci rugaciunea aceasta va curge în fiinta ta fara încetare si va fi totdeauna cu tine, îndulcindu-te si hranindu-te. Aceasta este însasi acea prezicere a prorocului Isaia: „Caci rana de la tine le este lor vindecare” (Isaia 26,19). Iar daca vei stapâni întru sine aceasta hrana sufleteasca, adica necontenita fraire cu Insusi Domnul, atunci pentru ce sa mai umbli prin chilia fratelui, chiar daca ai fi chemat de careva dintre ei ?
Caci daca nu te întelegi pe tine însuti, oare vei putea întelege despre ce sa înveti si pe altii ? Taci, taci necontenit si pomeneste otdeauna prezenta lui Dumnezeu si numele Lui. Nu te duce la nimeni ca sa stai de vorba, dar pazeste-te în toate chipurile sa nu judeci pe cei care stau de vorba mult si râd. Fii în acest caz surd si mut si lasa sa treaca toate pe lânga urechile tale. Poti sa iei exemplu pe Stefan cel Nou (Minei, 20 noiembrie), care avea rugaciune neîncetata, obiceiul blând, gura tacuta, inima smerita, saracia adevarata si neagoniseala pustniceasca, ascultarea fara cârtire, supunere vrednica, lucrul cu rabdare si cu osteneala si cu râvna.
Sezand la masa, nu te uita si nu judeca cine si cât manânca, ci ia aminte la sine, hranindu-ti sufletul cu rugaciunea. La prânzmanânca, iar la cina înfrâneaza-te.
In fiecare noapte sa dormi neaparat patru ceasuri; daca esti obosit, sleit de puteri, poti dormi putin ziua. Aceasta s-o tii neschimbata pâna la sfârsitul vietii, caci îti este necesara pentru linistea capului tau. Si eu am tinut din tinerete aceasta cale. Nu ne rugam întotdeauna lui Dumnezeu pentru odihna noastra sufleteasca.

UN PETEC DIN CERUL INIMII AVVEI SELAFIIL SIBERIANUL: “Avem nevoie de cat mai multa rugaciune!”

“… Când un monah se roagă, copile, oricât ar fi de păcătos, rugăciunea lui, dacă e sinceră, degrabă e plinită de îngerii lui Dumnezeu, pe care Domnul i-a rânduit spre slujire aceluia când a îmbrăcat schima. De aceea să preţuim rugăciunea unui monah… Câtă vreme, copile, vor mai exista monahi care se roagă cu lacrimi pentru pocăinţa lor şi pentru lumea toată, Dumnezeu va mai ţine lumea aceasta.


Dar rugăciunea este din ce în ce mai puţină pe pământ, din ce în ce mai puţină, şi răutăţile se înmulţesc, încât Dumnezeu va trebui să scurteze vremurile...


De aceea avem nevoie, dragul bunelului drag, de rugăciune, de cât mai multa rugăciune. Aceasta te va învăţa pe tine multe, te va purta pe cărări luminoase, te va adăpa cu apă rece de izvor, de viaţă veşnică dătător; cu cât o vei înmulţi, cu atât în Duhul vei spori. Hm, iată că buneii plicticoşi ştiu să scrie şi versuri, desigur, nu chiar aşa ca nepoţeii lor, dar tot ştiu puţintel…( şi în rusa rimează, nota traduc.). Parcă te şi vede bunelul, aşa, mergând agale spre locul unde lucrezi, învârtind în mână metania pe care ştiu că o porţi la tine. Metania cu boabe împletite de lână, fie ea mare sau mică, nu contează, îţi aminteşte întruna de prezenţa Preadulcelui Iisus lângă noi. De ce să nu-L poftim aşadar la masa inimii noastre, să ne îndulcim împreună cu El din masa Vieţii celei veşnice?...”Gospodi pomilui”, copile, “Gospodi pomilui”, să-ţi însoţească paşii, să-ţi sfinţească răsuflarea, să-ţi înmiresmeze inima, să-ţi ferească ochii tăi curaţi şi limpezi de orişice întinăciune, să-ţi sfinţească cugetele… Gospodi pomilui, rugăciunea lui Iisus ne schimbă pe deplin viaţa şi ne fereşte de căderi de tot felul, influenţând în bine şi starea celorlalţi de lângă noi…


Rugăciunea lui Iisus o spunea în toată vremea Sfântul Ierarh Luca, pe care l-am avut şi eu “bunel” şi pentru ale cărui rugăciuni am ajuns în mănăstire. Asemenea, o spunea cu lacrimi şi Sfântul batiushka Serafim Viritski (Serafim din Viriţa, un mare duhovnic şi cuvios canonizat recent de pravoslavnica noastră Biserică, dar de mult recunoscut ca sfânt de popor, ce a trăit în oraşul Viriţa şi a murit în 1949 – n. tr.). Sfântul Serafim ajunsese în sfinţenie pe Sfântul Serafim de la Sarov, adevăr îţi grăiesc, şi dacă Domnul a salvat Rusia în războiul al doilea mondial, a fost şi pentru rugăciunile acestui sfânt.


…


Îmi mai spui că aşa simţi: “Fugi, taci, linişteşte-te…” Cu adevărat, aceasta e calea, şi nu odată ţi-am scris despre ea… Piotr, Piotr, adânceşte-te în pustie, fugi în pustie, lasă toate cele trecute şi înnoieşte-te încet, încet… Bine, dar unde, care pustie?, mă întrebi… Ei, dragul bunelului, fă-ţi inima ta pustie faţă de duhurile deşarte ale lumii: de tot ceea ce ţine de glumele ei deşarte, de ambiţiile ei serbede, de rigorile ei de mucava, de mondenitatea care face toată viaţă cenuşie, cenuşie… Fă-ţi inima ta pustie dinspre acestea, copile, şi, încet-încet, la schituleţul din oaza de apă vie aflată în mijlocul acestei pustii, vor veni şi îţi vor sluji şi te vor veseli îngerii, cu darurile lor dumnezeieşti.


Căci altfel, poţi fi în pustia Afonului cea mai adâncă, în pustia Siberiei cea mai sălbatecă, şi să n-ai linişte, pentru că nu ţi-ai făurit încă pustie în inimă dinspre deşertăciunile lumii. Şi invers, poţi să fii călugăr şi-n mijlocul oraşului, unde şi acolo Domnul te va ajuta cu harul Său să te pustieşti faţă de comodităţile vieţii citadine, copile drag. De aceea totul se făureşte întâi în inimă, şi pustia, şi fuga, şi monahism şi apoi vine vremea dării pe faţă a acestei stări, adică a înfăptuirii a ceea ce ai înlăuntru… Sfântul Arsenie avea deja pustia preadulce în inima sa, situaţia sa era “coaptă”, ca să zic aşa, şi plecarea lui nu a fost decât o consecinţă firească a ceea ce purta de ceva vreme în suflet… Aşa va fi şi cu tine, copile, dar ai răbdare puţintel… Domnul îţi va rândui cele de care sufletul tău însetează, El nu rămâne dator dorurilor noastre… Mai multe, ce să-ţi spun… Desigur că recomand, dragul bunelului, ca cel mai de folos dintru început, celui iubitor de Dumnezeu, să se ducă într-un schituleţ mai departe de plaiurile natale, într-un loc mai liniştit, mai fără gâlcevi şi fără zgomote. Marile oraşe, în general, nu sunt prielnice pentru monahism, dar aceasta nu este o regulă… Cum iconomiseşte Dumnezeu pentru fiecare…


Piotr al meu drag, ţi-am trimis un petec de cer… şi, poate, un petec din inima mea, a bunelului care


te iubeşte,


+Selafiil.”

Cuvinte despre rugaciunea inimii

In vederea elucidarii practicarii rugaciunii inimii voi prezenta aici mai multe texte si invataturi referitoare la aceasta:



Rugaciunea inimii isi are originea in porunca Apostolului Pavel: "Rugati-va neincetat!" (I Tes 5, 17). Sigur, pare imposibil sa te rogi tot timpul. Dar nu este asa. Cand Sfantul Maxim Marturisitorul este intrebat de unul dintre frati cum e posibil sa te rogi neincetat cand sunt atatea lucruri de facut, acesta i-a raspuns: "Dumnezeiasca Scriptura nu porunceste nimic din cele cu neputinta". 


La rugaciunea inimii poate ajunge orice om, atat calugarul, cat si mireanul. Dar ea este un dar al lui Dumnezeu. Asa ca nu trebuie sa ne miram daca auzim de persoane care s-au nevoit o viata intreaga si nu au ajuns sa o practice. Ca orice dar, Dumnezeu il ofera doar aceluia care care are cu adevarat dragoste si smerenie. Important este ca noi sa ne straduim sa-l primim. Nu trebuie sa ajungem sa credem ca nu ne vizeaza, ca Dumnezeu nu ne are in vedere cu acest dar. E un pacat sa crezi ca el apartine doar altora. Risti sa faci din rugaciunea inimii doar un subiect de discutie: cine a practicat-o, care ii este inceputul, ce cuvinte contine, etc. Insa ea nu ne-a fost data pentru speculatie, ci pentru unirea cu El. 


Cuvintele pe care trebuie sa le rostim pentru a dobandi rugaciunea inimii sunt: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul”. Repetarea cat mai deasa a acestor cuvinte nu duce nici la plictiseala si nici la oboseala mintii, cum adeseori se afirma. Nu devenim niste papagali. Dimpotriva, dobandim pacea cu toti si cu toate. 



Rugaciunea inimii are nevoie la inceput de cantitate, de aceea este nevoie ca omul sa inmulteasca repetarea ei pe zi ce trece. Semn al dobandirii rugaciunii inimii este faptul ca omul, trezindu-se din somn, simte mai inainte de toate miscarea rugaciunii in minte, ca indiferent de actiunea in care se afla, rugaciunea ii rasuna in adanc, ca rugaciunea nu-l paraseste niciodata, ajunge precum respiratia. De aceea Sfinti Parinti afirma ca ea se repeta de la sine si-n timpul somnului, adeverind versetul din Cantarea Cantarilor: "Eu dorm, dar inima mea vegheaza". 


Oricarui lucrator al rugaciunii inimii, Dumnezeu ii ingaduie ispite pe masura puterilor sale. Astfel, diavolul nu va fi in stare sa faca nimic mai presus de cele ingaduite. Nu e cazul sa descriem ispitele care pot veni asupra celor ce se indeletnicesc cu rugaciunea inimii, deoarece nu cu toti se intampla unul si acelasi lucru. Important este ca omul, afara de Numele Domnului, sa nu fie captivat de nimic. 



Incepeti de astazi sa va rugati rostind cuvintele : "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul" si veti avea parte de o bucurie nesfarsita. Nu le rostiti mecanic, ci cugetand ca Dumnezeu e de fata, ca va aude si va vede. 



Rugaciunea curata sau rugaciunea inimii si piedicile in calea ei

Ceea ce voi spune mai jos sunt, pe de o parte, informatii pe care le-am primit de la un calugar din Romania care practica aceas­ta rugaciune intemeiata din plin pe traditia Parintilor rasariteni, iar, pe de alta parte, sunt cateva reflectii pe marginea acestor in­formatii.

In rugaciunea curata este vorba de unirea mintii cu inima. Nu trebuie ca mintea sa ramana singura, nici ca inima sa ramana singura. O rugaciune care se face numai cu mintea este o rugaciune rece; o rugaciune care se face doar cu inima este o rugaciune pur sentimentala care ignora tot ceea ce Dumnezeu ne-a dat, ceea ce ne da si ne va da in Hristos. Este o rugaciune fara orizont si fara perspectiva; o rugaciune in care nu stim de ce sa-I multumim lui Dumnezeu, pentru ce il laudam, nici ce sa-I cerem.
 
Omul care se roaga are sentimentul ca se pierde intr-un infinit impersonal. E un sen­timent care ignora faptul ca el face experi­enta unui Dumnezeu personal. Si deci nu este o rugaciune.

Trebuie sa precizam inca o data ca aceas­ta intalnire a mintii cu inima nu se face prin ridicarea inimii in minte, ci prin coborarea mintii in inima. Aceasta inseamna ca nu inima isi afla odihna in minte, ci mai degra­ba mintea isi afla odihna in inima adica in adancul inimii strans unit cu adancul lui Dumnezeu, obiectul cautarii sale.

Desigur, Parintii vorbesc si de o deschidere a mintii spre infinitul lui Dumnezeu, dar se pare ca in inima realizeaza mintea aceasta deschidere spre infinitul lui Dumnezeu. Prin cautarea sa dupa Dumnezeu mintea actua­lizeaza adancul inimii si il face sa fie un adanc pentru Dumnezeu, Infinitul adevarat. Adancul pe adanc cheama (Ps 41, 8). Infini­tul lui Dumnezeu nu poate fi experimentat fara iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi. Si aceasta iubire a lui Dumnezeu pentru noi cheama iubirea noastra si iubirea noas­tra este cea care face aceasta experienta sau, mai exact, inima noastra organ al iubirii. Dar e vorba de o inima care, datorita mintii care a intrat in ea, stie ca acest infinit este infinitul Dumnezeului personal si ca Dumne-zeu intra in relatie intima cu noi prin Hris-tos. Iata de ce mintea este cea care se odih­neste in inima. In inima ea gaseste infinitul lui Dumnezeu. Nu inima este cea care se odihneste in minte, caci aceasta ar insemna ca sentimentul infinitului lui Dumnezeu ar deveni o teorie care raceste gandul. Nu sen­timentul trebuie sa fie racit de gandire, ci gandirea trebuie incalzita de sentimentul inimii, in contact real cu infinitul lui Dum­nezeu, dand astfel acestui sentiment un con­tinut precis.

Propriu-zis, mintea coborata in inima nu-L mai intalneste pe Dumnezeu prin mijlocirea ideilor, ci prin simtirea prezentei Lui, ceea ce ii permite sa verifice in realitate ceea ce gandea mintea. Aici simtirea realitatii ne­atinse pe care o incearca mintea se realizea­za in prezenta nemijlocita a lui Dumnezeu. Ideile despre Dumnezeu sau ideea de Dum­nezeu se gasesc umplute, patrunse, straba­tute de simtirea realitatii insesi a lui Dum­nezeu. Realitatea ia locul ideii si, in acelasi timp, o verifica; ideea nu se mai intercaleaza intre noi si Dumnezeu. De aceea, inima este pentru minte un fel de organ senzorial pen­tru relatia cu Dumnezeu, asa cum simturile trupului sunt aparatul care permite perce­perea si simtirea realitatilor cu care trupul intra in contact. Dar mai multe obstacole pot sa opreasca mintea in vointa sa de a intra in inima, de a trece dincolo de idei in simtirea realitatii lui Dumnezeu, verificand totodata mesajul ide­ilor sale. Pe de o parte, aceste obstacole vin de la senzatiile organelor senzoriale ale tru­pului sau de la inchipuirile care se formeaza in imaginatie dupa modelul senzatiilor cor­porale si care sunt provocate de acestea. Pe de alta parte, aceste obstacole vin de la difi­cultatea pe care o incearca mintea insasi in a-si depasi ideile care emana din ea intr-un mod natural; ele au drept scop sa furnizeze un mesaj tranzitoriu cu privire la realitatea nesesizata a lui Dumnezeu iar nu sa faca pri­zoniera mintea.

Senzatiile sau imaginatiile, care tind sa im­piedice mintea sa patrunda in inima pentru a ajunge la rugaciunea curata sau rugaciu­nea inimii, sunt fie senzatii sau imagini pro­duse de pacat ori care il atrag pe om in pa­cat, fie senzatii sau imagini care ii dau omu­lui impresia ca este atras spre o actiune bu­na sau spre o intalnire reala cu Dumnezeu insusi, desi in realitate ele nu-l conduc spre Dumnezeu. Din acest motiv, Parintii ii aver­tizeaza pe monahi chiar impotriva inchipui­rilor care li s-ar parea bune. Ei ii indeamna pe monahi sa nu se increada in nici un fel de inchipuire sau de aparitie. De altfel Parintii considera ca un obstacol nu mai putin pri­mejdios in calea intrarii mintii in inima, gandirea, chiar gandirea teologica. Trebuie sa fim atenti sa nu ramanem in teologie sau sa nu alunecam in aceasta in clipa in care vrem sa ne rugam sau in cursul rugaciunii. Gandirea asupra lui Dumnezeu intrerupe re­latia directa cu Dumnezeu sau intalnirea cu El. Prin gandirea teologica omul se inchide in el insusi. Parintii vorbesc de rugaciunea facuta dintr-un singur gand. Acesta nu este un gand propriu-zis, ci este constiinta care se afla in intregime ocupata de experienta realitatii insasi a lui Dumnezeu. Totusi, aceasta experienta con­stienta este numita "gandire" pentru ca nu este doar o stare de sentiment confuz sau senzatia pierderii de sine in oceanul unei realitati nearticulate, ci este constiinta in­talnirii cu infinitul personal al lui Dumne­zeu care ne iubeste. Si prin gandire e o con­firmare a realitatii. In acest infinit eu nu ma pierd, pentru ca este Infinitul unui Dumne­zeu personal, al iubirii Lui careia ii raspund cu iubirea mea personala. Caci inima este tocmai locul in care simt iubirea celuilalt si in care ii raspund. in acest infinit nu ma pierd pentru ca este infinitul unui Dumne­zeu personal a Carui iubire ma bucura; de­pind de iubirea Lui ca si de mila Lui, caci continui sa ma simt infinit de mic si pacatos in fata Lui.

Aceasta intalnire in iubire dar si acest sentiment al diferentei infinite dintre Dum­nezeu si mine, aceasta necesitate a milei lui Dumnezeu pe care o simte omul, se exprima in rugaciunea lui Iisus. Inima este izvorul sentimentelor, deci si al iubirii. Iar iubirea inseamna intalnire cu celalalt. Si fiindca iu­birea este animata de un avant infinit, ea nu ar putea fi pe deplin satisfacuta decat in in­talnirea cu Dumnezeu Cel Infinit.

Dar inima este totodata si izvorul durerii si durerea se face simtita si in inima. In fata lui Dumnezeu inima simte durerea pentru pacat, pentru ocara pe care I-a adus-o. In inima sa omul plange si cere iertare. Din inima tasnesc lacrimile, lacrimi de pocainta, dar si lacrimi de bucurie. Omul abandoneaza aici raceala intelectuala. Totusi, daca inima decade la un nivel inferior, ea devine locul patimilor care sunt o alipire infinita de lume si de noi insine. Patimile sunt o alipire infi­nita de lucrurile si persoanele finite. Acesta este motivul pentru care, daca din inima licareste infinitul iubirii, tot din ea licareste si infinitul urii, atunci cand intalneste un obstacol in calea alipirii pacatoase de lucru­rile pe care le iubeste infinit. Din inima ies gandurile si cuvintele bune, dar si gandurilede lacomie, de ura, inclinatiile ucigase. Chiar si gandurile si cuvintele rele primesc in ini­ma o trasatura de infinitate, desi ele se refera la lucruri finite. Dar aceasta alipire infinita de lucrurile finite nu poate satisface adeva­rata sete infinita a inimii. Numai intalnirea inimii cu Dumnezeu poate satisface aceasta sete. De aceea, inima trebuie sa fie eliberata de patimi, adica de alipirea fata de lucrurile finite a intregii sale capacitati de infinit.

In intalnirea cu Dumnezeu infinitul este perceput ca o bucurie nesfarsita, ca o lumi­na. Exprimandu-le prin cuvinte, omul suge­reaza aceasta bucurie care depaseste orice limite. Desi inca foarte slab, cuvintele ruga­ciunii lui Iisus exprima acest sentiment de bucurie, de recunostinta si de smerenie in­finita. Dar lucrul principal nu e sa rostim cuvinte. Principalul se afla in aceasta expe­rienta a bucuriei, a recunostintei, a iubirii, a smereniei si chiar a durerii nesfarsite pe care o provoaca pacatul. Cuvintele nu mai for­meaza un obiect de reflectie pentru cel care le pronunta. Ele nu se mai interpun intre om si Dumnezeu, ci prin ele omul se adre­seaza lui Dumnezeu Care este de fata. Pre­zenta lui Dumnezeu copleseste totul.

Acum cuvintele sunt in acelasi timp si pronuntate si depasite. Astfel, cuvintele nu devin fantasme care au propria lor existenta aparenta, ci exprima contactul nemijlocit cu realitatea lui Dumnezeu. Atentia nu se in­dreapta asupra cuvintelor, ci asupra lui Dum­nezeu. Cuvintele au forma adresarii in mo­dul unui dialog. Dar acest dialog poate fi trait si fara cuvinte.

Din acest motiv calugarul de care va vor­beam la inceput spunea ca pe o treapta ina­intata a rugaciunii se poate renunta chiar si la rugaciunea lui Iisus. Nu trebuie retinut decat continutul. Ne adresam lui Dumnezeu si exprimam prin insasi fiinta noastra lauda adusa lui Dumnezeu, uimirea in fata lui Dumnezeu, recunostinta, smerenia. Aceasta profunda stare emotionala este mai adecvat exprimata de catre intreaga fiinta. Este vor­ba de o expresie dincolo de cuvinte. Este rugaciunea curata, rugaciunea intregii fiinte care manifesta iesirea emotionala in afara lucrurilor, in afara gandurilor, in afara sinei proprii, spre intalnirea cu Dumnezeu. Si in starea de rugaciune aceasta iesire este traita in gradul cel mai intens in inima. In inima intreaga fiinta este proiectata in Dumnezeu cu o iubire nesfarsita.

Parintele Dumitru Staniloae



"Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai mila de mine, pacatosul."


Aceasta rugaciune, cunoscuta în Ortodoxie ca rugaciunea inimii sau rugaciunea lui Iisus este unul din cele mai importante mijloacele de a ne curati inimile si de a ne apropia de Dumnezeu. Ea cuprinde în sine o întreaga teologie si ne aseaza într-o relatie corecta cu Dumnezeu. Când spunem …


"Doamne…" înseamna ca-L recunoastem pe Isus Hristos ca Împarat al universului si Stapân al nostru.


"Iisuse… " înseamna ca recunoastem ca Dumnezeu Întrupat, ca Unul care a luat natura noastra omeneasca pentru a ne da o natura Dumnezeiasca.


"Hristoase…" înseamna ca-L recunoastem ca Mântuitor, ca Unsul, Mesia care a venit în lume ca sa ne scape din starea de pacat si dusmanie cu Dumnezeu.


"Fiul lui Dumnezeu…" înseamna ca recunoastem Dumnezeirea Lui si relatia Lui cu Dumnezeu Tatal.


"ai mila de mine…" înseamna ca ne apropiem de El cu umilinta, apelând nu la drepturile noastre ci la îndurarea lui. Ne apropiem de El cu teama, dar si cu speranta, pentru ca El este un Dumnezeu îndurator si iubitor de oameni.


"pacatosul…" este recunoastere starii noastre de pacat, este atitudinea de pocainta si umilinta, recunoasterea ca nu ne apropiem de El prin meritele noastre, ci ca avem disperata nevoie de ajutor.


Sfintii ne recomanda sa avem întotdeauna aceasta rugaciune în strafundul inimii noastre, si sa o aducem adesea la suprafata prin rostirea ei cât mai frecventa. Dar în acelasi timp, cuvintele ei nu trebuie rostite în mod mecanic, ci cu o participare a întregii noastre fiinte. Astfel rugaciunea nu mai este "o activitate" exterioara, ci noi însine devenim rugaciune. Sf. Teofan Zavorâtul ne spune ca în adevarata rugaciune mintea se coboara în inima, în loc sa hoinareasca aiurea.


Pentru a ne feri de greseala de a crede ca aceasta rugaciune ar fi o formula magica, sfintii ne învata ca putem folosi diferite variante ale acestei rugaciuni, cât si alte rugaciuni asemanatoare care ne ajuta sa ne curatim si sa ne apropiem de Dumnezeu. Putem spune "Doamne Iisuse ai mila de mine", sau "Ai mila de mine, pacatosul." Puterea nu este în cuvintele noastre ci în Numele Lui. Concentrarea nu trebuie sa fie la corectitudinea cuvintelor, ci la starea inimii noastre înaintea Lui. Daca inima nu participa, actul fizic al rugaciunii este cu totul inutil.





Sf. Ignatiu din Antiohia


Când l-au luat ca sa fie sfâsiat de fiare salbatice si el avea neîncetat pe buze numele lui Iisus, pagânii l-au întrebat de ce rosteste într-una acest nume. Sfântul a raspuns ca are numele lui Iisus Hristos scris în inima si ca marturiseste cu gura ceea ce este întotdeauna în inima lui.


Sf. Grigore Sinaitul


Darul pe care l-am primit de la Iisus Hristos în sfântul botez nu este nimicit, ci doar ascuns ca o comoara în pamânt. Bunul simt si recunostinta ne cer sa dezgropam cu grija aceasta comoara si sa o aducem la lumina. Aceasta se poate face în doua feluri. Darul botezului este mai întâi aratat prin împlinirea întocmai a poruncilor; cu cât le urmam mai mult, cu atât darul straluceste peste noi cu mai multa splendoare. În al doilea rând, vine la lumina si este aratat prin neîntrerupta invocare a lui Iisus Hristos, sau prin continua aducere aminte a lui Dumnezeu, ceea ce este acelasi lucru. Prima metoda este puternica, dar a doua si mai mult, pâna acolo încât chiar împlinirea poruncilor este întarita prin rugaciune.


Printesa Ileana a României


Rugaciunea a fost întotdeauna de o importanta reala pentru mine si nu am parasit niciodata obiceiul format în copilarie a rugaciunilor de dimineata si seara; dar în practicarea rugaciunii lui Iisus sunt doar o începatoare. As dori, totusi, sa vorbesc despre ea pentru ca, chiar daca am atins doar marginea vesmântului ceresc, bucuria pe care am primit-o a fost atât de mare încât doresc sa o împartasesc cu altii.


Filoteus Sinaitul


Aducându-ti aminte de Iisus Hristos, aduna-ti mintea cere rataceste prin strainatati.


Henri Nouwen


Rugaciunea continua în mine chiar si atunci când vorbesc cu altii sau fac o munca manuala. Rugaciunea a devenit prezenta activa a Duhului Sfânt care ma pazeste prin viata. Vedem astfel cum prin rugaciunea lui Iisus în inima, întreaga zi devine o rugaciune neîncetata.


Sf. Teofan Zavorâtul


Fa-ti obiceiul de a rosti aceste cuvinte având mintea în inima, "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai mila de mine." Si aceasta rugaciune, dupa ce ai învatat sa o folosesti cum trebuie, sau mai bine zis când se întipareste în inima ta, te va duce la scopul pe care-l doresti: Îti va uni mintea cu inima, îti va linisti framântarea gândurilor si îti va da puterea de a stapâni miscarile sufletului tau.


Gabriela Winckler


În Rasaritul crestin, rugaciunea lui Iisus este rugaciunea celui care asemenea fiului risipitor, se întoarce acasa.


Episcopul Iustin


Fiecare crestin trebuie sa fie unit cu Domnul în inima, si calea cea mai buna catre aceasta unire este tocmai rugaciunea lui Iisus.


Sf. Hesychius


Dupa ce ne-am curatat si unit mintile prin rugaciunea lui Iisus, gândurile noastre înoata ca niste delfini într-o mare linistita.


Sf. Grigore de Nissa


Numele lui Dumnezeu nu îl cunoastem, ci ne miram înaintea lui.


Din "Pelerinul Rus"


Când m-am rugat în inima, totul mi-a parut încântator si frumos. Copacii, iarba, pasarile, aerul si lumina pareau a-mi spune ca exista de dragul omului, ca marturisesc dragostea lui Dumnezeu pentru om, ca toate se roaga si-I cânta Lui lauda.



Parintele schimonah Agapie de la Valaam






Zice-se in Evanghelii: "Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie" (Matei 16:24). Cand ne rugam, mai intai trebuie sa renuntam la vointa noastra si la ideile noastre, apoi sa ne luam crucea, care este munca trupului si a sufletului, de neocolit intr-o astfel de cautare. Lasandu-ne cu totul in grija neadormita a Domnului, trebuie sa induram, cu umilinta si cu smerenie, sudoarea si munca, de dragul rasplatei celei adevarate pe care Dumnezeu o va da celui ravnitor cand va veni timpul potrivit. Atunci, Dumnezeu, daruindu-ne mila Sa, va opri ratacirile mintii noastre si o va aseza - laolalta cu amintirea Sa - neclintit in inima. Cand aceasta asezare a mintii in inima a devenit ceva firesc si statornic, s-a petrecut ceea ce Parintii numesc "unirea mintii si inimii". In aceasta stare, mintea nu isi mai doreste sa stea in afara inimii. Dimpotriva, daca imprejurari din afara sau unele discutii lungi tin mintea departe de atentia ei catre inima, ea cunoaste o dorire de neimpotrivit de a se intoarce in launtru, o nevoie si o sete duhovniceasca: singura ei dorinta este sa lucreze inca o data cu mai multa ravna spre zidirea casei ei launtrice.


Cand aceasta oranduiala launtrica s-a stabilit, totul din om trece din capul lui la inima. Atunci un fel de lumina launtrica lumineaza tot ce este intr-insul, si tot ce face, zice sau gandeste, este facut cu toata constienta si atentia. Este capabil sa deosebeasca clar natura gandurilor, intentiilor si dorintelor ce vin la el; de buna voie isi supune mintea, inima si voia catre Hristos, indeplinind degraba fiecare porunca a lui Dumnezeu si a Parintilor. De se va indeparta de la ele in orice fel, isi va ispasi vina cu inima cazuta intru pocainta si parere de rau, inchinandu-se cu smerenie in fata lui Dumnezeu, plin de tristete adevarata, implorand si asteptand cu incredere ajutor de sus intru slabiciunea sa. Si Dumnezeu, vazand aceasta smerenie, nu il va lipsi pe rugator de mila Sa.


Rugaciunea mintii in inima vine repede la unii oameni, in timp ce pentru altii procesul este indelungat. Astfel, din trei oameni pe care ii cunosc, la unul a venit imediat ce i s-a spus despre ea; la altul a venit dupa vremea a sase luni; la un al treilea, dupa zece luni, in timp ce in cazul unui mare staret a venit numai dupa doi ani. De ce se petrece asa, singur Dumnezeu stie.


Sa mai stii ca inainte ca patimile sa fie curatite, rugaciunea este de un fel, iar dupa ce inima a fost curatita de patimi, e de un alt fel. Primul fel ajuta la curatirea inimii de patimi, in timp ce al doilea este un semn duhovnicesc al fericirii viitoare. Aceasta este ceea ce trebuie sa faci: cand poti simti ca mintea chiar iti intra in inima, da putere deplina unei asemenea rugaciuni, alungand tot ce o impiedica; si atat timp cat continua lucratoare in tine, nu face altceva. Dar cand nu te simti asa de purtat, savarseste rugaciunea gurii, cu metanii, straduindu-te in toate felurile posibile sa iti tii atentia in inima, inaintea fetei Domnului. Acest fel de rugaciune iti va ajuta si inima sa dobandeasca caldura.


Privegheaza si fii treaz, mai ales in timpul rugaciunii mintii si inimii. Nimeni nu e mai placut lui Dumnezeu, decat cel ce practica cu dreptate rugaciunea mintii si a inimii. Cand cele inconjuratoare fac rugaciunea dificila, sau cand nu ai timp sa te rogi, in astfel de momente, cu orice te-ai ocupa, incearca sa pastrezi duhul rugaciunii in tine prin orice mijloace, aducandu-ti aminte de Dumnezeu si straduindu-te in orice fel sa Il vezi in fata ta cu ochii mintii, cu frica si cu dragoste. Simtind prezenta Sa in fata ta, abandoneaza-te atotputerniciei Sale, atot-vazatoare si atot-stiitoare, intr-o supunere credincioasa, infatisandu-ti toate lucrarile in fata Sa, astfel incat in fiecare lucrare, vorba sau cuget, sa iti reamintesti de Dumnezeu si de voia Sa cea sfanta. Acesta, pe scurt, este duhul rugaciunii. Oricine are dragoste de rugaciune trebuie, fara cadere, sa aiba acest duh, si, pe cat se poate, trebuie sa-si supuna intelegerea sa intelegerii lui Dumnezeu, prin atentia neintrerupta asupra inimii, ascultand cu smerenie si respect poruncile lui Dumnezeu. In acelasi fel, trebuie sa isi supuna dorintele sale voii lui Dumnezeu, si sa se predea pe deplin planurilor proniei lui Dumnezeu.


In toate felurile cu putinta, trebuie sa ne impotrivim duhului voiei proprii si imboldului de a ne scutura de toate constrangerile. E un duh ce ne sopteste: Aceasta e peste puterea mea, caci nu am timp, e inca prea devreme pentru mine sa intreprind aceasta, ar trebui sa mai astept, indatoririle mele monahicesti ma impiedica - si o multime de alte scuze de acelasi fel. Cel ce asculta de acest duh nu va dobandi nicicand obisnuinta rugaciunii. Strans legat de acest duh este cel al indreptatirii de sine: atunci cand am fost purtati in savarsirea raului de catre duhul voirii dupa placul nostru, si suntem preveniti de constiinta, acest al doilea duh vine si lucreaza asupra noastra. Intr-un astfel de caz, duhul indreptatirii de sine foloseste tot soiul de viclesuguri, pentru a ne insela constiinta si a ne infatisa greseala ca fiind dreapta. Fie ca Dumnezeu sa te ocroteasca de aceste duhuri rele.





Din „Arta rugaciunii – o antologie ortodoxa”, de egumenul Hariton al Valaam-ului





Părintele Petroniu Tănase:


„A crede că isihasmul este bun pentru oricine reprezintă un gând incorect şi nereal. Dacă ar fi fost posibil acest lucru, atunci ar fi fost mare minune, s-ar fi coborât isihasmul în societate“


RUGACIUNEA CALUGARULUI, RUGACIUNEA MIREANULUI
“[...]


- Părinte Petroniu, mai există astăzi în Athos monahi practicanţi ai rugăciunii lui Iisus?


- Eu cred că mai există. Nu avem relaţie directă cu pustnicii aflaţi în diversele chilii din Athos, dar cu siguranţă că există părinţi care păstrează această practică a Bisericii Răsăritene.


- Rugăciunea inimii poate fi considerată un dar sau ea este rodul unei practici zilnice din partea călugărului?


- Sunt multe de spus despre rugăciunea aceasta. Ea cunoaşte mai multe trepte. Una este rugăciunea inimii, alta este rugăciunea care se săvârşeşte în minte. Originea ei stă în porunca Apostolului Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat!“ (I Tes 5, 17). Sigur că în vremurile acelea în care scria Apostolul, nu existau călugări. Îndemnul acestuia era adresat tuturor creştinilor. În mod cert au existat atunci creştini care au împlinit cuvântul din epistola paulină. Porunca pe care ne-o dă Apostolul Pavel este actuală şi valabilă nu numai pentru monahi, ci şi pentru creştinii de rând. În mănăstire, călugării, având mai mult timp, s-au ocupat în mod deosebit de această rugăciune şi fireşte că, rugându-se, au întâlnit nişte nedumeriri, nişte obstacole în practicarea acestei nevoinţe. Părinţii filocalici s-au ocupat în mod deosebit cu descrierea stărilor pe care rugăciunea le produce în sufletul omului şi pentru a ajuta pe cei ce doresc să se roage, astfel ei au alcătuit „metode“ cunoscute în practica isihastă, ele purtând numele sfinţilor care le-au scris. Astfel, în tradiţia ortodoxă, exista metoda Sfântului Grigorie Sinaitul, a Sfântului Simeon Noul Teolog. Ele constituie ajutoare importante pentru cei ce doresc să se roage necontenit. Această rugăciune s-a îndătinat a fi rostită în pustnicii, în sihăstrii, în locuri retrase, de către persoane aflate în izolare completă. Ea cere condiţii speciale.


Prima condiţie: despătimirea
De exemplu, Sfântul Simeon Noul Teolog arată că, de la cel care doreşte să se roage necontenit se cere să fie despătimit. Să nu fie cuprins de vreo patimă sau viciu, or despătimirea este un capitol al vieţii duhovniceşti care necesită o grijă deosebită din partea creştinilor, o lucrare şi o osteneala continuă. O altă condiţie impusă practicantului acestei rugăciuni este ca acesta să fie împăcat sufleteşte din toate părţile. Să fie împăcat cu Dumnezeu. Ce vrea sa spună asta? Nevoitorul să nu se afle în deficit faţă de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Apoi el trebuie să fie în pace cu aproapele. Să nu aibă neînţelegeri, vrăjmăşii cu ceilalţi oameni. În al treilea rând, nevoitorul trebuie să fie împăcat cu sine. O piedică în calea dobândirii păcii cu sine sunt compromisurile pe care omul le face în viaţa personală. Acestea trebuie să dispară. Ultima exigenţă este împăcarea cu natura, cu firea întreagă pe care omul trebuie să o apere şi să o păstreze potrivit rânduielii dumnezeieşti.


Universul necuvântător a fost dat omului ca acesta să se folosească de el cu dreaptă socoteală. Să folosească omului nu numai trupeşte, ci şi duhovniceşte. Natura ne ajută să ne menţinem sănătatea şi puterea trupului, dar ea are şi raţiuni spirituale. De aceea, părinţii mai sporiţi duhovniceşte ajung la o cunoaştere spirituală a naturii create. Abia atunci omul contemplă raţiunile creaţiei şi vede pe Dumnezeu în acestea, socotind natura ca pe un dar venit din partea Lui. Numai dacă omul se găseşte în această stare de despătimire se poate apuca de rugăciunea inimii, nădăjduind că va avea rezultate.


Rolul experienţei în practica isihastă
- Este obligatorie îndrumarea unui duhovnic în practica acestei rugăciuni?


- În mănăstire există această rânduială, ca monahul să îşi păzească mintea pentru că vrăjmaşul strecoară în minte gânduri rele, ucigaşe. Pentru a practica această rugăciune este nevoie şi de un îndrumător, un om sporit, care poate sesiza în ce stadiu duhovnicesc se află începătorul pe calea rugăciunii, ce patimi mai lucrează încă în sufletul practicantului, dacă vrăjmaşul îl asaltează ispitindu-l, pentru că la mănăstire diavolul nu stă degeaba. Pentru aceea, mentorul spiritual îl ajută cu povaţa care vine din experienţa proprie şi cu rugăciunea pe cel aflat la începutul drumului, punând rânduială în sufletul novicelui, încercând eliberarea duhovnicească a ucenicului.


„Omul nu se mântuieşte la grămadă“
- Putem considera că isihasmul este o neglijare a spiritului comunitar prin accentul pe care îl pune pe izolarea şi retragerea în singurătate a omului, pe nevoinţa particulară a acestuia?


- Spiritul isihast nu contravine duhului eclezial, sobornicesc, al Bisericii. Viaţa creştină are într-adevăr un aspect comunitar, dar şi unul particular. Omul nu se mântuieşte la grămadă. Fiecare creştin trebuie sa se îngrijească de viaţa personală. Asta nu exclude familia lui sau pe ceilalţi oameni. Nu văd nici un conflict între cele două.


- Credeţi că isihasmul, ca tradiţie de rugăciune ortodoxă, poate fi practicat şi în lume? Se poate practica rugăciunea inimii în condiţiile societăţii de astăzi? Poţi fi în pace cu Dumnezeu, cu semenii şi cu tine însuţi şi te poti despătimi în mijocul lumii în care trăim?


- La aceste întrebări răspunsurile au fost destul de neclare. Au apărut în zilele noastre diverse idei şi exista chiar şi o revistă pentru isihasm, în care se spune că isihasmul este cea mai buna metodă pentru lumea actuală de a fi în armonie cu universul. Se face o mare confuzie între isihasm şi rugăciunea neîncetată. Isihasmul înseamnă pustnicie.


Termenul „isihia“ provine din greacă, înseamnă „liniştire“, şi se referă la pacea pe care omul o obţine fugind din lume. Sihastrul este acela care trăieşte în retragere totală, în linişte din partea celor lumeşti. Cum se poate spune atunci că isihasmul este cea mai bună cale pentru oamenii aflaţi în lume atunci când numai pustnicul, aflat în singurătate, poate, cu multă osteneală, să ajungă la oarece sporiri duhovniceşti? El trăieşte în nişte condiţii speciale. Fuga de lume şi vieţuirea aspră, în izolare, este proprie numai lui. Cum poţi spune că lumea aceasta împrăştiată poate fi un mediu propice pentru realizarea rugăciunii isihaste? Acest lucru e imposibil. Sfântul Vasile cel Mare împreună cu Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbesc despre rugăciunea neîncetată. Ei au trăit înainte de părinţii isihaşti pe care istoria Bisericii îi cunoaşte mult mai târziu. Pe linia practicării rugăciunii necontenite potrivit îndemnului apostolic, Sfântul Vasile explică cum să ne rugăm fără încetare. În Omiliile sale, el spune că Dumnezeu nu aşteaptă să-I cerem: „Dă-mi Doamne, cutare sau cutare…“. Pentru că Dumnezeu ştie mai bine decât noi de ce avem nevoie. Noi să facem cum spune Apostolul în altă parte: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu“. Făcând astfel, cel aflat în lume poate ajunge la rugăciunea necontenită.


Metoda Sfântului Vasile cel Mare
Pentru a dobândi rugăciunea necontenită trebuie să facem astfel. Să zicem că te-ai trezit din somn dimineaţa. Mintea ta să înalţe rugăciuni către Dumnezeu şi să spună: „Îţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai mai dat o zi“. Pentru că puteai să mori. Este atâta lume care se culcă seara şi nu se mai trezeşte a doua zi. Atunci când te speli pe faţă, dimineaţa, să zici: „Îţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat această materie minunată, apa, care mă curăţă şi este bună pentru sănătatea oamenilor“. Când te îmbraci cu haina ta, mintea să înalţe iar un gând către Dumnezeu: „Mulţumesc, Doamne, pentru haina aceasta care îmi acoperă goliciunea trupului şi mă apără de intemperii“. Şi tot aşa, în tot ceea ce faci, ai rugăciune necontenită. Acest mod de vieţuire este realizabil pentru omul de rând.


Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost întrebat odată de un frate: „Părinte, cum te poţi ruga necontenit, pentru că zilnic trebuie să munceşti, să te mişti încoace, încolo, şi mintea se răspândeşte la treburile pe care le faci? Sfântul Maxim a răspuns ucenicului: „Dumnezeu nu porunceşte omului lucruri care nu sunt posibile acestuia“.


Apostolul Pavel propovăduieşte şi el săvârşirea rugăciunii necontenite. Obţinerea acestei stări de rugăciune permanentă se face prin dragoste, prin înfrânare, prin înălţarea minţii la Dumnezeu şi cugetare duhovnicească. Cine le are pe acestea, are rugăciune necontenită. Aceste exigenţe creează în suflet o anumită aşezare, pentru că prin dragoste eşti în relaţii bune, în primul rând cu Dumnezeu şi apoi cu întreaga lume. Cu Dumnezeu, mai întâi, pentru că dragostea faţă de Dumnezeu este porunca evanghelică cea mai mare. Prin înfrânare pui rânduială în cele trupeşti ale tale, pentru că fără o disciplină, trupul nu ajută la sporirea duhovnicească. Prin cugetare duhovnicească mintea se ridică la Creatorul ei şi, făcând asta, intră în permanentă legătură cu Cel de sus. Aceasta este rugăciunea necontenită.


Rugăciunea – „convorbire între două persoane prezente una alteia“
După cum spun Sfinţii Părinţi, rugăciunea este înălţarea minţii spre Dumnezeu sau, cum afirmă Sfântul Ioan Damaschin, convorbirea omului cu Dumnezeu. Analizând în modul cel mai simplu această definiţie a rugăciunii, ne putem întreba ce înseamnă dialogul dintre noi şi Dumnezeu? Este o convorbire între două persoane. Rugăciunea pe care o facem noi presupune această prezenţă. Toate rugăciunile noastre sunt făcute la persoana a doua singular: „Împărate Ceresc, Care pretutindeni eşti….Vino şi Te sălăşluieşte întru noi“. Deci ne adresăm unei persoane care este de faţă. „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-Se numele Tău… La fel şi Născătoarei de Dumnezeu: „Bucură-te cea plină de har, Marie…“. Nu zicem: „Să se bucure Fecioara“. Sau sfinţilor: „Cuvioase părinte, roagă-te pentru noi“. Adresanţii acestor rugăciuni sunt persoane prezente nouă, chiar dacă în chip nevăzut. Aşadar, toate rugăciunile pe care le rostim sunt întemeiate pe convingerea că nu sunt adresate unor persoane absente, ci unora care ne aud, fiind de faţă, deşi noi în rugăciune nu vedem cu ochii trupului prezenţa lor, care este una duhovnicească.


În cazul acestui dialog în care o persoană este prezentă alteia, este obligatoriu ca omul să fie atent la persoana căreia i se adresează. Atunci când vorbeşti cu cineva, eşti atent la ceea ce spune el şi răspunzi la mesajul pe care interlocutorul ţi-l transmite. Nu te gândeşti la altceva, nu te uiţi în altă parte. Aşa trebuie sa fie şi simţirea, starea sufletească a celui ce se roagă. Când te interesează un lucru la cineva, când îl rogi pentru ceva, când îi ceri ceva sau îi povesteşti un anumit lucru, tu ai o stare sufletească deosebită, care se transmite şi interlocutorului. Cu atât mai mult în cazul rugăciunii, care nu reprezintă dialogul cu un om oarecare, ci cu Dumnezeu, cu sfinţii Lui, cu Maica Domnului.


Toţi Sfinţii Părinţi ne îndrumă în această privinţă: „Bagă de seamă când vorbeşti cu Dumnezeu, să fii cu sentimentul că te afli în faţa Lui“.


Cu atât mai mult atunci când te afli în faţa Împăratului Ceresc, a lui Dumnezeu sau a sfinţilor nu poţi sta nepăsător, nesimţitor. Ceea ce îi spui lui Dumnezeu trebuie să treacă mai înainte prin mintea şi sufletul tău. O rugăciune, ca să fie bine primită, trebuie făcută cu înţelegere şi cu simţire. Altfel, o rugăciune spusă numai cu buzele nu este rugăciune, ci păcat. Sfântul Simeon Noul Teolog vorbeşte despre acest lucru când spune: „Este un mare păcat să te rogi lui Dumnezeu cu nesimţire“. Aceasta este o batjocură. Mai bine să nu te rogi deloc. Dacă nu te rogi, eşti vinovat că nu ţi-ai împlinit rugăciunea faţă de Dumnezeu, dar dacă faci rugăciunea ta cu nesimţire, cu nepăsare, eşti vinovat de nesocotirea lui Dumnezeu. Pentru obrăznicia de a spune vorbe neînţelese, zise cu nepăsare, Dumnezeu te va pedepsi.


„A crede că isihasmul este bun pentru oricine reprezintă un gând incorect şi nereal“
Revenind la ceea ce a spus Sfântul Vasile, metoda propusă de el este practică şi posibilă pentru lumea de azi. Deci a spune că isihasmul este o metodă care poate fi folosită de lumea de azi este un lucru greşit. Rugăciunea necontenită şi rugăciunea isihastă nu sunt totuna. Felul în care pustnicul realizează rugăciunea necontenită nu e potrivit pentru creştinul care se află în lume. Dacă ar fi fost posibil acest lucru, atunci ar fi fost mare minune, s-ar fi coborât isihasmul în societate. A crede că isihasmul este bun pentru oricine reprezintă un gând incorect şi nereal.


Un pustnic a fost întrebat de un novice: „Cum este bine să stea călugărul în chilia sa?“ Răspunsul a fost : „Orice ar face şi orice ar gândi să aibă deplina convingere că se află în faţa lui Dumnezeu“. Fără acest gând nu te poţi mântui. Pentru omul de rând sau călugăr, dacă nu există conştiinţa că se găseşte înaintea lui Dumnezeu în permanenţă, mântuirea rămâne departe. Fără aceasta, orice nevoinţă duhovnicească, post, metanii, nu au valoare. Va să zică trebuie să ai sentimentul prezenţei lui Dumnezeu totdeauna în mintea şi inima ta.


Atunci când eşti bântuit de patimi, şi vrăjmaşul îţi aduce amintirea gândurilor păcătoase, când omul trăieşte în dezmăţ, când este în ceartă şi vrăjmaşie cu cineva, gândurile de ură şi de răzbunare nu îi vor da pace. Dacă omul face fărădelegi, fură, bate sau săvârşeşte alte răutăţi este prins cu mintea lui la păcate şi atunci nu are cum să vadă pe Dumnezeu. Pentru el nu mai există prezenţă, nu mai există nimic.


Rugăciunea neîncetată a unei ţărănci
Un exemplu de astfel de prezenţă l-a dat ca pildă Parintele Paisie Olaru. La sfinţia sa venise o femeie să se spovedească. Ea l-a întrebat:


„Părinte, cum o fi cu mântuirea mea? Eu nu ştiu multe rugăciuni pe de rost pentru că nu am fost dată la şcoală şi nu ştiu să citesc“. Părintele a întrebat-o: „Şi nu te rogi?“ la care ea a spus: „Mă rog, cum să nu mă rog“. „Şi cum te rogi?“ „Uite cum mă rog. Atunci când mătur prin casă zic în mintea mea: «Doamne, curăteşte sufletul meu, cum curăţ eu gunoiul din casă». Atunci când spăl rufe spun din nou: «Spală, Doamne, negreala păcatelor din inima mea, ca să fie frumoasă aşa cum e o rufă curată şi spălată». Când fac orice alt lucru spun aceleaşi cuvinte“. Femeia l-a întrebat în final: „Părinte, o fi bună rugăciunea asta?“, iar părintele Paisie i-a spus aşa: „Numai aşa să te rogi toată viaţa de acum înainte!“.


Femeia, fără să ştie, aplicase metoda Sfântului Vasile cel Mare.


Dar, repet, şi pentru a practica această metodă e nevoie de despătimire, pentru că într-un suflet întunecat de patimi mintea nu se poate înălţa, nu poate naşte gânduri către Dumnezeu. Păcatele o opresc de la acest lucru.


- Care consideraţi că este rolul lecturilor din Filocalie sau Vieţile Sfinţilor în urcuşul duhovnicesc al creştinului?


- Citirile din cărţile cu conţinut duhovnicesc sunt absolut necesare. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune într-un loc că mântuirea are două feţe, două aspecte. Ea se finalizează atât prin cunoaştere, cât şi prin trăire. O pasăre nu poate zbura niciodată cu o singură aripă.


Când cunoştinţa nu se adresează vieţii, rămâne doar informaţie
Cele două aripi ale vieţii duhovniceşti sunt cunoaşterea şi făptuirea. Cunoaşterea se referă la înţelegerea învăţăturii dumnezeieşti a Bisericii. Trebuie să cunoşti, pentru a şti cum să făptuieşti mai departe în viaţa ta. Cunoaşterea şi făptuirea merg mână în mână. Una fără cealaltă nu se poate.


Dacă te străduieşti să ai doar cunoştinţă, faci Teologia, de exemplu, şi înveţi la şcoală, şi aduni o mulţime de informaţii; dacă ele nu se adresează vieţii tale, nu se raportează la ea, ci au legătură numai cu mintea ta, ai acumulat doar simple cunoştinţe şi atât. Eşti asemenea unui om care aleargă după vânt. Vrei să îl prinzi şi nu prinzi nimic. Capeţi cunoştinţe, date, noţiuni, dar ele nu au nici o influenţă asupra vieţii tale. Nu te alegi cu nimic din acest mod de a învăţa. Există şi situaţia inversă: nu cunosc mare lucru despre învăţătura Bisericii, dar practic din tradiţie, pentru că aşa e bine, anumite lucruri şi obiceiuri. De multe ori practica acesta este un lucru mecanic, un automatism. Dacă eu nu ştiu de ce fac cutare lucru, ci singurul meu argument este acela că e bine sa fac aşa pentru că astfel s-a moştenit, actul săvârşit de mine reprezintă o închinare la idoli, pentru că practic ceva din inerţie. Acestea sunt lucruri moarte, nu au nici un ecou în sufletul tău, fiindcă înţelesul, sensul pentru care tu le faci, nu există. Sunt absolut necesare atât cunoştinţa, cât şi făptuirea. Ignoranţa este, după cum spun Sfinţii Părinţi, o mare primejdie. Împreună cu uitarea şi nepăsarea, ea constituie unul dintre cele mai mari rele care pândesc sufletul omului. Sfântul Ioan Damaschin le numeşte „proptele ale păcatului“.


Sursa: Ziarul Lumina – Rugăciunea călugărului, rugăciunea mireanului