Conservele batranului Efrem

Pe cand Parintii din Sfantul Munte coborau si cumparau cate ceva sau primeau binecuvantari de la alte manastiri - posmag sau legume -, cobora si Batranul Efrem, noaptea in ascuns, si isi umplea traista cu cutii de conserve goale de prin gropi. Iar ziua urca si el cu sacul incarcat in sihastria lui, dand astfel celorlalti impresia ca duce alimente. Cand ajungea la pestera, punea cutiile de conserve inaintea usii pesterii sale, ca vizitatorii sa le vada si sa-si faca impresia ca este mancacios, tocmai el care tinea posturi lungi. Iar din multa nevointa si din multa umezeala ce avea pestera, mai tarziu a dat in tuberculoza. De aceea a fost nevoit ca singur sa-si zideasca putin mai departe de pestera, intr-un loc insorit, o coliba mica de piatra care abia il incapea. Acolo si-a continuat acelasi tipic: cara in ascuns cutii de conserve goale de prin gropi si le lasa inaintea usii sale. "

Toti cei care le vedeau - fiindca nu stiau adevarul despre batranul Efrem - spuneau:

- Ce face acesta aici? A adunat toate conservele!

Binecuvantarile (alimentele) ce i le dadeau cateodata Parintii le primea cu bucurie, dar noaptea mergea si le lasa pe la chiliile Parintilor ce aveau nevoie sau la bolnavi, carora le si slujea. El insusi avea multa daruire si se lasa in purtarea de grija a lui Dumnezeu.

Odata, cand a fost inchis in pestera, din pricina zapezii, Bunul Dumnezeu a trimis hrana Batranului Efrem printr-un om care, dupa ce a lasat o traista plina, a disparut dinaintea batranului. Staretul a slavit pe Dumnezeu si a trecut toata iarna aceea cu acea binecuvantare a lui Dumnezeu.

Pe langa toate cele ce le-am spus, Batranul Efrem avea multa prihanire de sine si unii, din pacate, credeau cele spuse atunci cand se clevetea pe sine. Astfel, in smerenie si in ascuns si-a sfarsit nevointa sa aspra pentru dragostea lui Hristos si s-a odihnit in Domnul .

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Cuviosul Alexie, omul lui Dumnezeu

Se spune ca demult, ar fi fost un imparat puternic care avea un fiu, pe cat de destept si de chipes, pe-atat de ascultator.

Cum baiatul crescuse, imparatul s-a hotarat sa-l insoare cu fiica unui alt imparat vecin. Fiul, Alexie era numele sau, nu s-a impotrivit, dar de cum s-a sfarsit nunta in biserica, fara sa sufle o vorba, a plecat, nu se stie unde si nu s-a mai stiut de el. De cum a iesit din biserica, Alexie a mers tot inainte, pana ce a ajuns la o manastire. Acolo, s-a rugat sa-l primeasca si pe el si, dupa o vreme, ducand viata cucernica, s-a calugarit. 

Cand staretul a murit, ceilalti monahi au vrut sa-l numeasca pe el egumen (staret), dar iarasi Alexie nu s-a invoit cu onorurile si, in taina, a parasit manastirea. Intre timp, anii si posturile ii brazdasera obrajii, altadata rumeni, iar barba lunga ii ascundea chipul. In straie sarmane si astfel schimbat la fata, Alexie se intoarse la tatal sau, caruia, fara sa-i spuna cine este, i-a cerut o camaruta langa grajduri. Acolo a mai trait el cativa ani, in reculegere, rugaciuni si post, nestiut si singur, doar cu Dumnezeu in suflet si ingrijind de animale. 

Iata insa ca, intr-o buna zi, clopotele bisericii au inceput sa bata. Cand s-au dus la biserica, sa vada cine murise, oamenii au ramas muti de uimire: clopotele bateau singure, netrase de mana de om. Si tot atunci, slujbasii curtii imparatesti au vazut in chilioara strainului o lumina vie, de parca ar fi fost inauntru o torta aprinsa. Cand au dat fuga sa vada ce s-a intamplat, l-au gasit pe calugar mort, intins la pamant, cu mainile pe piept puse cruce, iar in jurul lui pluteau prin aer limbi de foc luminoase, care insa nu incendiasera incaperea. In maini, monahul tinea o scrisoare si, oricat s-au straduit ei sa i-o smulga, nu au izbutit. 

Chemat in graba, imparatul a poruncit sa i se aduca scrisoarea, dar nimeni n-a putut-o lua. Dar cand s-a apropiat el insusi de cel mort, a luat scrisoarea usor, fara opintire. Pe hartie, statea scris: Eu sunt fiul tau, cel de multi ani pierdut... Alexie. Era in ziua de 17 Martie. 

De atunci, an de an, lumea ortodoxa, romanii de pretutindeni serbeaza Alexiile sau pe Cuviosul Alexie, Omul lui Dumnezeu, Alexie cel Cald sau Omul cel cald al lui Dumnezeu, cum i se mai spune. Pentru ca in ziua lui, in fiecare an pamantul se dezgheata si invie toate ganganiile, iar pamantul se dezmorteste.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010